Pasiune III

Pasiunea ne poate transforma. Putem trai povesti frumoase, urate sau incredibile. Dar niciodata nu este exclus sa te indragostesti. Dar cum iti dai seama ca te-ai indragostit? Care e linia de demarcare intre acestea doua, cand sunt atat de asemanatoare?

Eram la un concert in Bucuresti. Era multa lume in jurul nostru, printre care multi cunoscuti. Am trecut pe langa el, fara sa-l bag in seama, prefacandu-ma ca nu-l vad. Nu aveam nevoie de prezenta lui, desi jumate dintre motivele pentru care am mers pana la Bucuresti erau pentru el. Dar fiind acolo, inconjurata de atatia baieti interesanti, parca el conta mai putin. Parca era invizibil, sters in multimea aceea.
Am mers intr-un alt loc cu gashca mea de prieteni si ne distram linistiti. Oricum stiam ca avea sa ma caute. Simteam asta si nu prea ma interesa.
Si intradevar dupa scurt timp a venit la mine. Era vrajit de mine si incetul cu incetul si eu de el. A plecat si dupa am mers eu la el.
Si timpul a trecut repede. Nu ne interesa pe niciunul concertul, muzica, nimic. Era ceva interzis dar frumos. Eram precauta, sa nu ne observe cineva din jur, dar pe el il deranja asta si se vedea in privirea lui. La un moment dat, n-a mai rezistat pentru ca nu-l lasam sa ma sarute si mi-a spus ca il supar foarte tare. Nu tinea cont de precautiile mele, dar cu toate acestea eu trebuia sa le respect.
El era un copil. Nu era un barbat adevarat, dar imi placea inocenta din privire, din gesturi si din vorbe. De acea inocenta mi-am dat seama abia acum dupa cateva luni. Si inevitabil ma atasasem de acea inocenta. Daca as fi vazut rautate si egoism ca la inceput nu as fi avut cum sa ma atasez, dar asa...legatura s-a creat. Ne strangeam in brate si parca simteam ceva ce vorbele nu pot exprima. Poate din aceasta cauza el nu se exprima in cuvinte. Uneori ma enerva....Aveam nevoie de vorbe, dar el tacea si ma privea frumos. Si atat. Poate daca m-ar fi facut sa rad, daca mi-ar fi spus vorbe intelepte, poate altfel ar fi fost situatia acum.
Stiam ca isi doreste mai mult de la mine, dar eu ii ofeream doar firmituri de atentie si de atingeri. Trebuia sa se multumeasca cu putin. "Cine nu are ochi negri saruta si albastri" - se spune despre cel care , neavand ceea ce doreste, se multumeste cu ceea ce are.

What do you do to be a successful person?

Today I felt lost. I didn't know which is my aim, or my passion. I have so many activities I like, that I don't know which ones are relevant. I want a successful career and I learn everyday, but is not enough. All the books tell you that you should know exactly what you want to become, what you'll do in 5 or 10 years. I used to know, but I don't anymore. I used to know step by step which is the final destination, but now I am confused. I like many things and I get bored of things very quickly. I like to learn more and more. I want to know about almost everything. I want to be complete. I want a piece of this and a piece of that. For me a successful person is a person complete. I want to be successful inside not only outside. I learn everyday to be a successful person, I try to see my defects, and to improve my qualities. I learned today, that some of us shouldn't know all the road, it's enough to know 100 meters in front of us, and in time we'll see gradually our life mission.

Ce e etic in iubire?

Sa iubesti cu pasiune poate sa nu fie etic. Nici macar moral. Si totusi de multe ori nu suntem etici , pentru ca simtim, pentru ca e mai presus de ratiune. Pentru ca esti prins in doua lumi, pentru ca nu poti renunta la ceva, pentru ca vrei doua lucruri. Traiam o iubire care ma facea sa incalc etica, majoritatea principiilor si tot ceea ce credeam eu. Imi doream sa simt, sa traiesc si sa visez. Si langa el simteam toate acestea. Nu intr-un mod rational, dar mereu si mereu mai mult. Cand era langa mine, simteam ca nimic nu mai exista in jurul nostru si ca e atata liniste si pace. Deja deveniseram dependenti unul de celalalt. Candva nu insemna nimic, dimpotriva ma enerva, iar acum nu mai puteam sa nu ma gandesc la el. Si in acelasi timp nu as fi vrut sa fie iubitul meu. Nu eram pe aceeasi lungime de unda, si mi-era greu sa comunic cu el. Era greu sa-l vad langa mine si sa nu-l sarut, dar era si mai greu sa vorbesc cu el fara emotii, fara certitudinea ca ne intelegem dintr-o privire. Ceea ce faceam nu era bine, il amageam si el deja era prins in aceasta poveste care nu ar fi avut niciodata un final fericit pentru el. Eu iubeam din toate punctele de vedere pe altcineva. Am asemanat aceasta situatie cu un conflict de legi. Iar eu eram judecatorul care trebuia sa-si dea seama care lege se aplica. Nu puteam sa dau o sentinta. Puteam doar sa aman. Etica si principiile mele au fost infrante pe jumatate.

Pasiune

Ce e pasiunea? Nu stiu sa o descriu foarte bine, mai degraba o simt. Pasiunea iti amplifica emotiile cand stii ca e interzis sa simti. Ne intalneam intamplator si la inceput nu simteam nimic. Ca si cum ar fi un necunoscut, neatractiv si fara ceva aparte. Dar in momentul in care m-a atins pe brat atunci ceva s-a declansat. In interior si in exterior eram diferita. Imi placea senzatia, simteam cum totul ia foc si parca un curent circula prin mine. As fi vrut sa se repete la nesfarsit aceasta senzatie- atat de greu de obtinut. Candva incercam sa reprim, dar acum simteam ca traiesc. Nu-mi pasa de persoana de langa mine care imi dadea senzatiile acestea, parca as fi vrut sa simt tot mai mult. Incercam sa fug, dar nu puteam, ceva ma tinea acolo, parca o forta invizibila ma lega de maini si de picioare. S-a apropiat de mine, in mijlocul strazii si m-a luat in brate. Eu stateam paralizata si nu puteam sa scot un cuvant, sau sa reactionez. Parca uitasem pana si cum ma cheama. Dar o voce in mintea mea spunea mereu, Indeparteaza-te,- era constiinta. Si atunci s-a dat o lupta in mine. Era asa de dureros si in acelasi timp asa de placut. S-a lipit de mine, ii vedeam doar buzele, si am uitat sa mai respir. Simteam ca as face orice pentru un sarut, dar in acelasi timp vocea din mintea mea nu se oprea. Si cu mare greu, am facut un pas inspre el, l-am strans tare in brate, dar mi-am ascuns fata, ca sa nu ma sarute. Nu stiu ce gandea el, dar eu eram cu un picior in prapastie. Nu mai puteam sa ma dezlipesc de el. Cu cat il strangeam mai tare in brate cu atat il cunosteam mai bine, ii simteam emotiile. Stiam ca ma doreste de mult timp, ca s-a gandit la mine dar abia acum eram sigura. O forta puternica curgea in mine si in el, iar masinile blocurile ce ne inconjurau au disparut pentru noi. Am mers intr-un loc retras, imi doream sa-i vad prezentul si trecutul. Imi placea ideea de a fi considerata o vrajitoare de catre el. Incercam sa-i induc faptul ca fac vraji, dar nu ma credea, doar zambea. Nici eu nu credeam, dar ideea era atragatoare. Am inceput sa ma uit in ochii lui, si el in ai mei si incetul cu incetul ma pierdeam in privire. Am trecut dincolo de ochi si am patruns in suflet. Ochiul era doar o fereastra pentru mine si cu usurinta am intrat inauntru. Spre surprinderea mea am vazut bunatate, suferinta, copilarie. Era ceva ce nu puteam descrie, doar simteam. Il priveam in intimitatea lui si el ma lasa. Vedeam doar lucruri bune iar eu il credeam atat de rau. O emotie puternica m-a cuprins si imi venea sa plang. Parca ii traiam eu povestea vietii lui. M-am oprit pentru ca mi-a spus ca nu mai poate respira si ca simte o durere in piept. Cred ca ii facusem rau, fara sa vreau. Ne-am plimbat prin oras, in ploaie, in Sibiu. Nu stiam orasul, el nu ma stia pe mine si ne completam. M-a luat de mana iar eu nu m-am opus. Parca eram doi copii indragostiti si fericiti. Cand a ajuns langa casa veche care ma astepta, a incercat sa ma sarute, l-am respins cu durere si pe chipul lui am observat suparare. Apoi a mai incercat odata si parca nu mai puteam sa ma impotrivesc. Simteam ca innebunesc si ca mor daca nu-l sarut. Cu cat se apropia mai mult de mine cu atat era intensitatea mai puternica si lanturile care ma prindeau mai grele. Caldura pe care o simteam era innabusitoare iar mintea mea nu mai reactiona. Nu mai puteam gandi, nu mai puteam face nimic, nu mai aveam forta sau cuvinte.S-a oprit foarte aproape de mine si mi-a cerut sa-l sarut. Am refuzat si am dat sa plec, iar atunci m-a prins cu putere si m-a sarutat. Nu mai stiam nimic. Parca as fi fost dependenta de acel sarut iar acum mi-am primit doza. Ne-am sarutat minute in sir, dar oricum pierdusem notiunea timpului. Nu stiu daca au trecut 10 minute sau 20 de minute. Nu mai puteam sa ne dezlipim unu de celalalt. Stomacul imi fremata iar mintea mea era data peste cap. Nu mai stiam cine sunt, ce fac, sau ce caut acolo. Am incercat sa plec dar orele au trecut, iar noi tot prinsi intr-un sarut eram. Intr-un final am plecat, iar semnele "bolii" s-au instalat. Nu mai puteam sa mananc sau sa ma mai concentrez, eram pierduta in timp si spatiu, cu gandul la el.

Despre mine

“Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună...” Am ales pseudonimul Diana Slavu, pentru că mă reprezintă. De ce mă reprezintă? Ei bine, am citit cartea Pânza de păianjen de Cella Serghi, nu o dată, aşa cum obişnuiesc, ci de mai multe ori şi a trezit în mine ceva ce alte cărţi nu au reuşit. Povestea eroinei şi implicit a autoarei, e într-o mare măsură şi povestea mea.Mă aseamăn atât de mult cu personajul principal Diana Slavu, încât simt o conexiune puternică cu autoarea. Tot ceea ce a trăit autoarea am trăit şi eu, iar ceea ce încă n-am ajuns să trăiesc simt că voi trăi sau că am trăit într-o altă viaţă. Noi, oamenii suntem fiinţe atât de solitare, de egoiste, de individualiste, dar în acelaşi timp suntem mai apropiaţi între noi decât am crede. Ştiu că menirea mea, ca şi a Dianei e să scriu. Nu ştiu dacă lumea apreciază ceea ce scriu, dacă are timp în această perioadă tulbure să citească, dacă e interesata de asemenea "poveşti" care pot părea banale sau lipsite de sens, dar eu tot voi scrie. De data aceasta o voi face puţin diferit. Voi scrie aproape tot ce cred, cu riscul de a fi criticata, atât despre viaţa, trăiri, emoţii cât şi despre drept. Am realizat că dreptul în sine, deşi e profesia mea, nu e o pasiune. Asta datorită oamenilor cu care interacţionez şi care îmi inhiba orice sentiment. Dar dacă aş putea să fac dreptate, ar fi o pasiune. Visele noastre ne sunt spulberate şi cu fiecare vis pierdut ne schimbăm. Uneori în rău, alteori în bine. Unii oameni se schimba atât de mult, nici nu mai ştiu de ce sunt aici, acum. Mereu am considerat că sensibilitatea e un defect, dar acum îmi dau seama că doar sensibilitatea ne poate salva de egoism şi alte vicii. "În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol…”

Daca as fi o pasare II

M-am trezit in dimineata aceasta inchisa intr-o colivie. Imi doream sa nu ma mai trezesc. Am continuat sa dorm si sa visez. Stiati ca si pasarile au vise? Ei bine, eu eram o pasare si aveam multe vise. Eram singura dar libera si in acelasi timp oamenii ma iubeau. Si eu pe ei. Faceam aceleasi lucruri zi de zi, ma inaltam spre necunoscut zi de zi, fara sa imi fac griji, si mereu descopeream alte si alte minunatii. Nu aveam nicio piedica, niciun regret, timpul parca statea in loc si eu tot mai sus ma inaltam. Soarele ma mangaia usor si eu eram cum se poate mai fericita. Nu stiam ce sunt regulile. Nu traiam intr-o comunitate. Dar azi dimineata, viata m-a prins intr-o colivie. Si imi doream sa dorm incontinuu, sa visez iarasi la necunoscut, la nebunie, la speranta. Dar ma trezeam iarasi, buimaca, trista si plangeam pentru ca trebuia sa ma trezesc. Grijile ma napadeau, trebuia sa ii incant pe oameni. Sa dansez, sa ciripesc, sa par o pasare fericita cu un scop in viata. Dar eu eram pierduta, nu mai aveam niciun scop, niciun motiv de a trai. Cum oare as fi putut simula asa ceva? Si uite ca zi de zi, faceam la fel. Incantam lumea, le raspundeam la rugaminti si uitam de mine.Mi-era mult prea greu sa evadez, aproape imposibil. Cu timpul am si uitat cum era inainte, ce as fi putut face, care e scopul meu. Toti radeau de buimaceala mea, dar eu stiam ca ei nu stiu nimic. Ca nu ar avea ceva in comun cu mine. Ei sunt oameni, iar eu sunt doar o simpla pasare. Eu zbor zi de zi, fara reguli, doar manata de pasiune. Ei cauta sa se defineasca prin colectiv, norme, cauta sa para cat mai realizati in viata. Dar de fapt, ei sunt intr-o capcana si mai mare ca mine. Daca oamenii cred ca inchizand o pasare in colivie le va aduce un strop de fericire, se inseala. Pasarile in clipa in care au fost inchise, au murit. Ele nu mai exista decat fizic. Ele din acel moment isi urasc stapanii si in acelasi timp ii iarta. Admiratia oamenilor nu ne e de ajuns. Mancarea ne aduce o suferinta si mai mare. Ieri mi-au adus o companie, se gandeau ca poate ma voi inveseli. Dar durerea e si mai mare. Acum suntem doi inchisi pe veci in colivie. Il compatimesc pe partenerul meu de suferinta, care inca nici nu a realizat unde se afla sau cat timp va sta. E un visator ca mine. E o pasare. Oamenii niciodata nu au inteles ca pasarile nu pot deveni oameni, dar oamenii pot deveni pasari. Cu toate acestea, incearca sa ne schimbe, pe noi bietele animale, dar nu inteleg ca noi am inteles deja sensul vietii si al lucrurilor, pe cand ei niciodata nu vor intelege de ce sunt pe acest Pamant. Traiesc intr-o mare iluzie. Oamenii nu pot fi pasari.

E bine sa fii bun?

A fi un om bun si a vrea ca toata lumea sa fie fericita, ca totul sa mearga bine in Univers e o dorinta a unora, dar realitatea te face sa renunti uneori la o astfel de dorinta. Unii o numesc slabiciune, altii virtute, eu nu cred ca are un nume. Bunatatea e totul: virtute pentru unii, slabiciune pentru altii, nu cred ca exista un cuvant special care sa se aplice tuturor. Bunatatea se simte, nu se explica. Bunatatea e rara, e pe cale de disparitie, dar daca o ai, esti privilegiat. Chiar daca avem intentii bune, observam deseori ca lucrurile nu ies asa cum vrem noi, ca oamenii sunt atat de diferiti, ca fiecare interpreteaza in felul lui, ca au un mod diferit de a vedea lucrurile. Unii vor profita de bunatatea ta, altii vor fi invidiosi sau te vor compatimi; vor incerca sa zica ca esti naiv, prost,etc. Dar in spatele acestor lucruri tu ramai cu ceva , la care nimeni nu are acces: sufletul tau pur. E mult mai usor sa fii rau, sa profiti, sa minti sa faci pacate decat sa fii bun. Sa fii bun uneori inseamna sa te pui pe tine pe locul doi, sa te lasi calcat in picioare, sa accepti vorbe grele, sa primesti priviri ironice, dar e doar amagire daca tu crezi ca oamenii aceia care sunt rai au ceva de castigat pe termen lung. Vin momente in viata cand poti alege, cum sa-ti conduci viata. Poti deveni rau foarte usor, e mult mai facil sa renunti la bunatate decat la rautate. In acel moment in care ai ales sa inveti sa fii rau, ca lumea sa nu te mai ia de fraier, vei incepe sa te transformi incet incet. Nu-ti va veni a crede cat de usor ti se va parea si cat de frumoasa poate fi viata. Parca asa ar fi trebuit sa fie de la inceput. Vei vedea doar avantaje, vei avea multi prieteni, oameni care sa te sustina, vor veni oportunitati ocazii, totul datorita atitudinii si puterii tale. Vei avea putere asupra altor oameni, si lumea te va respecta. Unora le va fi chiar frica sa te contrazica sau sa nu iti urmeze sfatul. Discutabil e, oare ce vei face cu acea putere? O vei sti controla? Sau te va controla ea pe tine? Tu vei fi atat de prins, astfel ca nu vei mai vedea in jurul tau. Vei crede ca totul e perfect ca lumea te admira, ca cei care te critica sunt invidiosi pe tine si ca tu esti atotcunoscator. Te vei bucura de moment de efectele puterii, dar incetul cu incetul, lumea te va parasi. La fel cum se intampla cu regimurile comuniste. Toate se bazeaza pe aceleasi principii. Nici nu iti vei da seama, dar lumea te va vorbi de rau desi in fata iti vor zambi. Prietenii nu vor mai veni cand ii vei chema, nici nu iti vor spune de ce, dar vor gasi mereu o scuza cu zambetul pe buze. Si tu tot nu-ti vei da seama, vei cunoaste alte si alte persoane, pe care le vei prinde la inceput , dar care la un moment dat vor pleca. Vei fi atat de prins in jocul asta, ca vei crede ca au plecat din cauza ca tu ai vrut sa plece, ca oricum tu esti prea bun pentru ei, dar de fapt vor pleca pentru ca nu vor mai suporta sa te porti in felul acela cu ei. La inceput tu nu vei avea curaj sa vorbesti ca un adevarat dictator, ci le vei arata doar avantajele de a fi prieteni cu tine. Pe urma, obisnuindu-te cu ei si vazand ca s-au implicat emotional vei profita. Iti vei permite sa vorbesti aproape oricum, si nu-ti vei da seama ca vei face ceva gresit. Aceasta e capcana puterii (indiferent ca e vorba de bani, de atitudine, de statut) efectul e acelasi: niciodata nu vei sti ce se intampla in jurul tau desi crezi ca nu poti omite nimic, ca tu observi totul. La un moment dat, daca esti norocos, vei scapa din aceasta capcana. Si atunci cunoscand raul, vei putea aprecia binele. In momentul in care o sa cunosti oameni cu adevarat buni, nu vei mai vrea putere. Vei simti o pace interioara si chiar si iubire. Atunci vei intelege cu adevarat viata, si de ce bunatatea nu e o slabiciune ci o forta extraordinara care face minuni. Atunci vei fi cu adevarat liber, si puterea nu te va mai controla. Atunci vei crea, te vei dezvolta in interior ca niciodata.Atunci vei detine cunoasterea absoluta. Nefericirea acestor oameni e doar nefericirea altor oameni, presiunile venite din partea oamenilor pe care ii iubesc. Nedreptatea din jur, rautatile altor oameni le vei observa la inceput si te va durea, dar cu timpul vei constata ca fericirea ta nu depinde de fericirea celor din jur. Normele sociale nu te pot face fericit, dar nici nefericit daca stii cum sa le integrezi in viata ta.

Suntem prea adormiti ( Ce este Societatea?)

Adevarata problema apare cand monstrii de care ne temem, nu mai sunt cei de sub pat ci cei din mintea noastra. Mintea e cea mai periculoasa arma, te ridica dar te si coboara. Vedem fete monstruoase, grotesti, dar de fapt acele fete sunt fricile noastre. Frustarile acumulate in timp acum s-au transformat in frica, si din oameni simpli si puri, am ajuns niste masti ale societatii. Suntem oameni obedienti, asta e problema, nu faptul ca ne supunem societatii. Societatea va condamna mereu nesupusii, dar problema adevarata e faptul ca suntem adormiti. Suntem atat de pasivi, ca mergem pe strada zilnic, din reflex fara sa observam nimic in jur. Generatia tanara asculta muzica la casti pe strada, ca sa isi mai ingroape supararile si frustarile ca nu pot fi ceea ce sunt. Oamenii batrani pasesc cu frica ca maine un taximetrist nervos va da intr-o zi peste ei, sau ca poate maine nu vor mai avea cum sa-si plateasca taxele, care tot cresc de la zi la zi. Nimeni nu ia atitudine, e mult mai usor sa te supui si sa speri ca va fi mai bine. Societatea ne face sa fim oameni slabi, fricosi, care uneori se tem si de propria umbra, dar o ascund -tot societatea cere sa arati ca un om puternic ca sa razbati in lumea asta. Unii oameni incearca sa manipuleze pe ceilalti pentru a-si ascunde propria lor slabiciune. Fura puterea personala a celor din jur si pentru moment se simt bine, dar noaptea nu stiu de ce au cosmaruri. Se izoleaza de lume tot mai mult , se inchid tot mai mult in ei, sinceritatea devine un defect, dar si-ar dori sa poata striga ca sunt de fapt singuri si tristi. Si atunci ca sa isi mascheze tristetea si singuratatea, merg in locuri unde toti cauta sa socializeze, intra in secte suspecte, unde toti iti vor spune ca iti sunt frati si ca te vor sustine mereu. Uneori chiar se comporta ca niste frati pentru tine, iti acorda atentie si ajutor, in timp ce fratele tau nu te aude datorita propriilor probleme. Zugravim in romane o lume perfecta, dar lumea e departe de a fi perfecta. Lumea e nebuna si noi stim asta doar cand ne trezim, poate nici atunci. E mai usor sa ingropam ceea ce stim decat sa ne gandim la ceea ce presupune cu adevarat. Suntem prea absorbiti ca sa ne castigam existenta si nu mai traim. Aceasta e cea mai mare capcana intinsa vreodata de societate. Te inrobeste definitiv prin necesitatea ta de a-ti castiga traiul zilnic. Din acel moment devii obedient pentru ca nu ai de ales, pentru ca toti te preseaza. Nimeni nu iti vrea binele, sau si daca ti-l vrea se datoreaza doar datorita propriului interes. Din pasari libere devenim gaini. Din pacate, aceasta e realitatea. Pe pasari nu le opreste nimic si nimeni sa zboare, sa se inalte tot mai sus, dar gainile nici macar nu-si dau seama ca nu pot zbura, faptul ca cineva le da de mancare le face sa fie supuse, desi ele sunt folosite, sunt instrumente in mainile oamenilor, pana intr-o zi cand vor fi taiate, pentru ca si-au indeplinit scopul. Multi oameni ajung declarati nebuni, pentru ca isi pierd orientarea datorita suferintei, altii nu sunt declarati astfel, dar au iesiri violente, pentru ca acumuleaza tot mai multe frustari. Adevarul e unul singur: esti singur intr-o societate corupta, desi ai iluzia ca ai prieteni care sunt alaturi de tine. Exista si prieteni adevarati, dar in fond, fiecare are drumul lui in viata, si tot solitar ramai.