Un val

Imi doresc sa fiu un val al marii. Flux si reflux. Acum aici, acum acolo, acum mai lent, acum mai rapid.As fi fara griji, fara ganduri, doar un observator a ceea ce se intampla in jurul meu.
As avea toata libertatea din lume, dar n-as iubi cum iubeste un om. As iubi altfel, mai divin. As iubi tot ce ma inconjoara, o iubire calda, sau mistuitoare.

Dar eu nu sunt un val, sunt doar o furnica umana in imensitatea asta mare si nu inteleg iubirea.
De asemenea, nu inteleg pasiunea, nici ura, nici resentimentele. Toate aceste sentimente cand le analizez, isi schimba forma. Cand le traiesc, cand sunt in mijlocul furtunii, e diferit. Dar cand sunt un observator, ceea ce am trait nu mai are sens. Uneori ma gandeam cum ar fi sa avem toti un buton on/off pe care sa il putem controla asa cum vrem. Sa ne oprim emotiile, sau sa le pornim dupa bunul plac.
Emotiile sunt de mai multe feluri.
Ceea ce simteam pentru el, era ceva special, si nu tinea de iubire, de pasiune. Tinea de adoratie, de extaz, de admiratie profunda. Era un profesor, un mentor pentru mine si niciodata nu mi-as fi imaginat ca isi va intoarce privirea inspre mine. Dar a facut-o pentru o scurta perioada, si eu ma simteam ca in rai. Pieptul simteam ca imi va exploda in mii de bucati cand i-am auzit vocea si cuvintele.

Poate era doar imaginatia mea , imi spuneam, sau poate eram un val, un observator al lumii. Dar nu, in imensitatea asta mare, l-am gasit, si el m-a zarit si totul s-a schimbat. Perceptia mea asupra vietii, asupra fericirii acum era diferita. Imi doream sa fiu ca el, il admiram, il divinizam, si era pentru prima data acest sentiment pentru mine.

Si in mintea mea se conturau tot mai multe raspunsuri, incetul cu incetul. Stiam ca trebuie sa ii demonstrez ca meritam sa imi acorde atentie. Aveam de gand sa aflu toate raspunsurile pe care voiam sa le stiu de atatia ani si pe care el mi le putea oferi.

Platonic

Traiam o iubire platonica, care crestea tot mai mult in fiecare zi. Cultura lui straina, era ceva exotic pentru mine, si ma atragea ca un magnet. Faptul ca era atat de diferit, ma facea sa ma simt mult mai bine cand observam ca avem foarte multe in comun, in ciuda acestei diferente. Nu era ceva rational si eram constienta ca imaginatia mea contribuia cel mai mult la intensificarea atractiei pe care o simteam. Aveam amandoi o imaginatie foarte bogata si era pentru prima data cand am cunoscut un barbat asemanator mie din acest punct de vedere.Ne visam aproape zilnic si ne impartaseam visele entuziasmati, apoi le interpretam. Fiecare dadea interpretarea pe care o dorea sau de care ii era cel mai frica. Imi imaginam seara ca ma sarutam cu el, dar pentru ca buzele noastre nu s-au mai atins de mult timp, imi era tot mai greu sa simulez acel sarut in mintea mea. Si in acel moment, cred ca ne apropiam sufleteste unul de celalalt, deoarece povesteam vrute si nevrute. Nu cred ca am mai vorbit cu cineva atat de mult. Ma placea pentru ca eram diferita, iar eu il placeam pentru ca era diferit.
Imi placea, dar in acelasi timp nu voiam ca aceasta poveste sa avanseze prea mult. Nu-mi doream o relatie cu el, si era pentru prima data cand eram innebunita dupa cineva, dar nu doream nimic mai mult. Intuiam ca era un barbat gelos si desi ma feream de genul acesta de barbati, acum nu ma afecta prea mult, pentru ca nu doream sa avem ceva mai mult. Imi doream o iubire platonica, fara obligatii, fara angajamente, fara asteptari.

Mirajul

A fost o lunga perioada in care credeam ca daca renunt la mine, la visurile mele si urmez o cariera infloritoare, o sa fiu fericita. Nu mi-am indeplinit visul in cariera, dar cand eram aproape sa il indeplinesc, fugeam sau eram indiferenta.  Ceea ce inainte ma entuziasma, acum ma lasa indiferenta. Miile de dezamagiri, sau chiar esecuri, mi-au schimbat perceptia asupra vietii, m-au transformat intr-o fiinta insensibila,in ceea ce priveste oportunitatea de a lucra intr-un mediu sanatos. Singura mea fericire acum era iubirea. Iubeam, fara limite, fara ganduri, fara prejudecati, pe persoana pe care ma asteptam cel mai putin sa o iubesc. Diferenta de cultura, ma atragea incredibil de mult, mai mult decat cariera, decat orice. As fi dat cu piciorul la orice oportunitate, pentru a petrece cateva clipe cu Engin. Candva, posibilitatea de a lucra intr-o multinationala, era visul meu suprem, tremuram in fata acestui gand, iar acum nu ma mai interesa, ba chiar ma incomoda. Stiam ca imi fura din timpul pe care voiam sa-l petrec cu el, ca imi fura libertatea, pe care acum o aveam. Prietenii ma intrebau :"Si bine, cu cariera cum ramane? Ce vrei sa faci?" Si atunci, radiam de fericire, lucru pe care ii aduce pe ei intr-o stare de uimire si le raspundeam "Nimic!". Nu intelegeau ce se intampla cu mine, se asteptau sa fiu deprimata, sa fiu o epava, in urma lungilor siruri de esecuri, dar de fapt, straluceam mai mult ca de obicei. Era un paradox pentru ei. Oare nu esecurile ar trebui sa ma duca intr-o stare deplorabila? Faptul ca nu aveam un scop in viata, ca nu am avut niciun succes, trebuia sa fie o sursa de nefericire, care sa imi graveze chipul. Dar de fapt, eu intineream si sadeam dubii in sufletul lor. Acum eram o alta persoana, atat fizic cat si cu o alta personalitate.
Cu toate acestea, desi iubirea mea crestea pe zi ce trece, si imi divinizam tot mai mult sufletul pereche, starea mea fizica nu era foarte buna. Uitam sa mananc, uitam sa beau, uitam sa dorm, si aceste excese aveau efecte asupra sanatatii mele. Dar nu uitam sa ma gandesc la el, la fel cum nu uitam sa respir. Stiam ca e un vis copilaresc, ca adolescenta e caracteristica pentru aceste trairi, dar cu toate ca eram constienta de asta, imi placea sa ma afund tot mai mult in aceste placere. Eram oarba, dar imi placea. Stiam ca in cateva saptamani, luni, totul va disparea, dar voiam sa traiesc cat mai mult momentul. Imi placea sa mi-l imaginez langa mine. Corpul meu imi dadea o stare incredibila, astfel incat ore in sir savuram singura in tacere acea placere, uitand complet de mancare. Imi configuram chipul sau in minte, si imi fauream povesti cu noi doi. Cand il sarutam mental, era ca si cum ar fi fost real, poate chiar mai placut.
Ma gandeam, cum putem avea aceasta capacitate, sa ne indragostim mereu, din nou. Cum putem uita atat de usor aceste trairi, odata cu timpul? Povesti similare pe care le traisem acum cativa ani, sau chiar cateva luni, acum era prafuite, uitate sau sterse de trecerea timpului. In mintea mea, el era perfect acum, dar stiam ca daca as petrece mai mult timp cu el, totul ar fi un miraj. Mirajul de a-ti diviniza persoana de care te indragostesti la inceput. El a vindecat o rana mai veche, si stiam ca la un moment dat alta persoana , va vindeca ranile pe care mi le va produce el. Era un cerc vicios din care nu mai puteai iesi. Eram sclava pasiunii, eram constienta de asta, dar imi placea. Nu-mi doream sa fiu deasupra sentimentelor, sa le disec, sa le observ, sa rad de naivitatea indragostitilor, imi doream doar sa le traiesc la cote maxime. Ce folos ca esti constient si ca realizezi toate procesele si dedesubturile, cand nu esti capabil de a simti un fior. Eu cautam sa-mi provoc stari placute, nu sa le reprim ca mai demult. Stiam ca timpul trece, ca in curand nu voi mai fi frumoasa, si voiam sa profit de fiecare ocazie. Imi doream cariera, dar in acelasi timp nu voiam sa-mi sacrific frumusetea, trairile, pentru cariera, ca intr-un sfarsit sa raman cu laude, dar singura.

Bulgaria

Am fugit de la realitate si am plecat departe la mare. Stiam ca o sa gasesc sensul vietii mele, ceva ce ma putea implini si ce imi lipsea de ani de zile, dar nu stiam unde si cand. M-am lasat purtata de val, fara planuri fara ganduri. Nu stiam ce voi gasi, dar stiam ca o parte din visele mele se vor realiza.
Imi doream sa traiesc o aventura, sa ies din limitele pe care Clujul mi le oferea, sa ies din rutina zilnica si din zona de confort.
Am ajuns in sfarsit la mare, dar simteam ca nu apartin acelei lumi. Imbratisam marea, dar ea ma respingea. Au fost 5 zile de tristete, de melancolie. Oare chiar am renuntat la tot pentru atat? Nu ma regaseam in grupul in care eram, nu ma regaseam in plaja, in mare. Ma simteam singura pe lume, fara vise, fara placere.
Si dupa acele 5 zile anoste, au urmat 3 zile de vis. Viata a facut sa ajung intr-un loc in care nu m-as fi gandit: in Bulgaria la Nisipurile de Aur. Auzisem des de acest loc, dar nu m-am gandit niciodata sa-l vizitez.
Nu stiam unde voi ajunge, dar inca o data am fugit de o realitate care ma macina.
Cand am intrat in Bulgaria, am simtit o unda de caldura in interior, ca si cum destinul meu avea sa se implineasca, simteam ca sunt pe calea cea bun si ca am facut cea mai buna alegere.
Gandul meu era tot la mare si nu mai aveam rabdare pana urmatoarea zi, voiam sa ma adancesc in ea si sa o simt. Dar pentru ca accesul nu era facil la plaja, am ramas la o petrecere de salsa, organizata aproape de hotelul unde eram cazata.
Dansurile candva erau viata mea, dar acum ma indepartasem prea mult de ele. Nu credeam ca mai pot simti ceva cand dansez. Am ales totusi sa merg sa dansez, pentru a nu ma plictisi singura in hotel, ca si in zilele anterioare.
Nici nu am ajuns bine, ca am fost chemata la dans. Dansam, ca si cum nimic nu ar mai exista pe lume. Nu vedeam nimic in jur, nu-mi vedeam partenerii de dans, doar muzica era tot ce ma interesa. La un moment dat, am intrat intr-o transa, iar miscarile mele parca erau dintr-o alta lume. Nu stiam ca pot sa dansez cu asemenea lejeritate. Dansul ma trezea la viata si in acelasi timp ma adormea cu totul. Sa ma pierd asa in muzica, era o optiune destul de buna. Am dansat tot cu alte persoane, si cu fiecare era diferit.
Mi-am recastigat increderea in mine si pasiunea pentru dans. Mi-am dat seama ca a trebuit sa fac un asemenea ocol pentru a primi un mesaj simplu : sa ma reapuc de dans.
Acea seara a fost magica. Inca de cand am intrat in sala de dans, nu stiam pe nimeni, dar toti imi zambeau si ma simteam ca acasa, desi nu intelegeam o boaba din acea limba.
Un baiat micut de statura, putin creol, cu ochi asiatici, ma privea in timp ce asteptam la toaleta. Mi-a atras atentia, dar nu stiam in ce fel. Nu ma simteam atrasa fizic, dar in acelasi timp simteam ca fac parte din universul lui. Nu am dat importanta acestui gand, dar simteam cum ma privea insistent.
Am continuat sa dansez, si la un moment dat m-a chemat baiatul cu ochii asiatici la dans.
Dansa foarte bine, avea miscari foarte senzuale, dar nu am simtit nimic mai aparte, poate doar un gand ciudat, care mi se parea banal.Mi-a cerut numarul de telefon si mi-am dat seama ca e interesat de mine, mai ales ca urmatoarele dansuri m-a chemat iarasi. Dar nu am acordat atentie acestui fapt, inca ma simteam intr-o transa care ma relaxa total. Eram intr-o pace absoluta, fara dorinte, fara frustrari. El a ramas cu promisiunea ca ne vom vedea la plaja si la petrecere ziua urmatoare, eu am ramas cu prenumele lui, care era simplu si scurt dar intens. Am aflat ca e turc, si zambeam la gandul ca eu nu suportam arabii, in special pentru ca sunt musulmani. Aceasta conceptie mi-a fost insuflata de mica, de cand tot auzeam ca sunt periculosi si mult prea diferiti de noi. Dar el parea diferit.
Am adormit cu gandul la el, fara sa stiu de ce ma gandeam la o persoana care nu ma interesa intr-un mod special.Poate pentru ca a vorbit atat de frumos si de amabil cu mine.
Ziua urmatoare, primul meu gand a fost sa alerg pe plaja si sa sar in mare. Nu mai aveam rabdare, eram ca un copil mic.Am ajuns intr-un final pe plaja, dar primul lucru a fost sa il salut pe noul meu prieten turc, m-a intampinat imediat ce am ajuns pe plaja. Nu mai aveam rabdare, si am raspuns scurt, apoi am fugit tematoare dar cu dorinta in mare. Nisipul era special. Imi ardea talpile, dar atingerea lui era magica. Ma gadila usor, dar ferm. Avea o culoarea aurie, frumoasa, nu degeaba se numeste Nisipul de Aur. Marea era linistita, fara valuri si calda. Avea o culoare verde-albastrie si era curata.Cand am intrat in mare, am simtit o placere si liniste foarte mare. Simteam ca apartin acelui loc,ca ma astepta de o vesnicie,si acum, intalnirea dintre noi, om si mare, s-a perfectat intr-un sarut. Iubeam marea, cum iubesc un barbat. Nu-mi mai venea sa ies, dansam singura, ma jucam cu marea si sarutam marea. Erau multe persoane in jurul meu, dar eu ma simteam singura cu marea. M-am cufundat in ea, si am inotat, pana departe. Nu mi-era frica, ma stiam in siguranta. Marea ma iubea la fel de mult, cum o iubeam eu pe ea. Din cand in cand reveneam la mal, si ma jucam concomitent cu nisipul si cu marea. Luam nisip in mana si il strangeam tare. Era o senzatie foarte placuta, ca si cum m-ar fi strans de mana. Simteam ca am tot ce imi doresc pe lume in acel loc. Si atunci a aparut el, turcul. Am intrat impreuna in mare, si vorbeam la o distanta destul de mare unul de celalalt. Imi povestea despre pasiunile lui, si mi-a starnit interesul. Era un baiat extrem de inteligent cu aceleasi vise ca si mine. Era un vizionar, un om al viitorului. Si in acel moment am scapat de prejudecati, si am stabilit ca nu o sa mai am o parere rea despre anumite etnii, sau despre anumite religii.
Timpul a trecut repede, si m-am intors la cazare ca pe urma sa merg la petrecere. Imi doream sa-l vad iarasi, sa dansez cu el, si nu-mi alungam gandurile, era un baiat mult prea interesant.
Am ajuns la petrecere, iar de data aceasta a fost diferit. Am dansat aproape toata seara cu el si a fost magic. M-a luat de mana, m-a dus intr-un loc mai retras si m-a invatat anumite figuri de dans. Dansa foarte pasional, se apropia foarte mult de mine, iar fetele noastre erau lipite. Imi doream extrem de mult sa il sarut si stiam ca si el simte la fel. N-a durat mult pana ne-am sarutat. Am sarutat ca niciodata, mi-am dat seama ca m-am schimbat. Eram o alta Diana. El nu-si mai dorea sa se mai opreasca sarutul, iar eu eram coplesita de atatea sarutari. Era o senzatie foarte placuta, dar pentru mine nu era ceva extrem de intens. Ii urmaream expresia fetei, si ma impresiona faptul ca ma vrea atat de mult. Stiam e ceva magic intre noi, dar incercam sa imi impun bariere. O experienta anterioara, cu Carlos, un spaniol de care m-am indragostit mi-a venit in minte si imi doream sa imi opresc sentimentele, sa nu simt nimic. Si intr-o oarecare masura am reusit. L-am respins si am plecat fara niciun cuvant.
Dar toata noaptea era in mintea mea, el si marea. Ma simteam dusa de valuri incoace si incolo, desi eram in pat. Iar pe fundal auzeam muzica de salsa. Am adormit si ziua urmatoare, imi doream sa-l vad, mai mult decat imi doream marea.
Cand am auzit ca voi avea la dispozitie doar o ora, pentru a fi cu el, cerul s-a prabusit pe mine. Am izbucnit in plans, pana amicul meu m-a consolat si mi-a spus ca vom sta 3 ore, sa fiu mai linistita.
Stiam ca am doar 3 ore la dispozitie cu el.
Am ajuns pe plaja, il cautam cu privirea, dar el nu era acolo. Ma simteam nelinistita? Daca nu mai aveam sa-l vad?
Si intr-un final ne-am vazut. Si el ma cauta la fel de nelinistit. Eram bucuroasa ca un copil mic, l-am prins de mana si l-am chemat in mare.
A fost cel mai frumos moment din toata excursia mea. Simteam ca e al meu, si eu a lui, desi vorbisem atat de putin. Nu ma interesa sa aud lucruri despre el, voiam doar sa il sarut.
Acolo in mare, nu ne pasa de nimeni, eram doar noi si ne miscam in ritmul muzicii. Ne unduiam corpurile in ritmul muzicii noastre interioare, nu a celei de pe plaja. Il simteam excitat, si continuam sa dansam si sa ne sarutam. Mi-ar fi placut sa facem dragoste in mare, era pentru prima data cand aveam gandul acesta. Am inchis ochii si am savurat momentul. Din cand in cand ii deschideam si el ma privea cu niste ochi in care se citea extazul. Eram intr-o alta lume. A vrut mai mult, dar l-am oprit. Nu stiu de ce, dar m-am trezit din acea realitate. Stiam ca trebuie sa plec acasa, dar amintirea va ramane mereu in mintea mea.
I-am oferit ultimul sarut cu tristete si am plecat.
Zilele urmatoare memoram acele clipe si imi ofereau o doza de fericire.
M-am intors acasa ca fiind o alta persoana cu speranta ca o sa-l mai revad.

Mintea mea gaseste mii de scuze, de acuze

M-am hotarat sa scriu un roman. Un roman care va cuprinde o parte din gandurile , emotiile si amintirile mele. Nu am de gand sa-l public. Nu vreau sa impart cu toata lumea ceea ce sunt, dar vreau sa scriu.

Cel mai pretios lucru pentru mine este libertatea. Si apoi pasiunea si fericirea. Fara libertate simt ca nu traiesc, ca nu am un scop in viata. Fara pasiune nu sunt eu. Eu sunt intruchiparea pasiunii, fara ea o parte din mine ar lipsi. Iar fericirea? Am alergat o viata dupa ea, in timp ce ea fugea de mine.

Oamenilor le este frica sa se exprime, sa-si recunoasca slabiciunile. Ni se spune mereu ca trebuie sa fim puternici, duri, ca nu trebuie sa ne indragostim cu usurinta, ca trebuie sa ne alegem vorbele. Si lista acestor limitari creste tot mai mult. In final consecinta e ca ajungem niste oameni frustrati.
Eu stiu sa traiesc emotiile si sa le descriu cat mai bine. Cu cat avem mai multe emotii cu atat traim mai mult si mai bine. Emotiile pozitive cat si cele negative sunt la fel de bune, intr-un anumit fel. Ne aduc mai aproape de limite. Uneori, simt ca vreau sa-mi depasesc limitele, sa ies din aceasta cutie care ma sufoca uneori. Vreau sa traiesc si sa simt ceea ce n-am mai trait sau simtit. Sunt un vanator prin definitie. Dar in acelasi timp, lanturi grele ma tin aici prinsa de o realitate pierduta. Frica de necunoscut nu ma reprezinta, dar ma domina uneori.
As vrea sa strig ca iubesc, sa le spun persoanelor fata de care simt acest lucru, dar nu pot. Societatea m-a invatat ca nu e bine sa spui ca iubesti, pentru ca va fi interpretat gresit.
Am invatat ca doar in momentul in care am renuntat cu totul la mine, la egoul meu, la persoana mea, doar atunci m-am regasit. A durat cateva clipe, dar acele clipe erau o eternitate. Surprinzator, cartile de dezvoltare personala pe care le-am citit si care acum sunt un trend, nu m-au ajutat prea mult. Mi-au creat o falsa aparenta a ceea ce sunt a ceea ce-mi doresc. Ni se tot spune ca oamenii de succes trebuie sa aiba un scop clar, predefinit. Dar daca eu nu am niciun scop de acest gen, de inavutire? Daca ceea ce imi doresc eu, nu are legatura cu banii sau cu faima?
Iubesc si trebuie sa reprim. De ce iubirea e asociata cu slabiciunea? De ce cand iubesti si spui asta, oamenii se sperie si fug, sau nu stiu cum sa reactioneze? Oamenii asociaza iubirea cu casatoria, cu lanturi, cu obligatii, cand iubirea adevarata iti da cea mai mare libertate.
De ce vor oamenii singuranta cand nimic in lumea asta nu e sigur, si totul se poate spulbera intr-o clipita? De ce fericirea noastra depinde de niste bani, de statut, de apreciere?

I-am spus ca il iubesc si el a fugit. Vorbele mele erau o eliberare pentru mine, dar au devenit niste regrete. Uneori e bine sa porti o masca. Toti o facem, toti ne jucam rolul de pe scena, si totul e perfect.
Imi doresc sa uit, dar nu pot. Mintea mea gaseste mii de scuze, de acuze. Mintea mea deruleaza neincetat scene din trecut. Cred ca are o problema, vrea sa ma lege de trecut, cand eu traiesc in prezent si sunt orientata spre viitor. Vrea sa ma aduca spre o alta realitate, cand eu nu-mi doresc asta. Cateodata mintea e cel mai mare dusman al meu, si cel mai mare inchizitor.
De ce nu exista inca o formula magica ca sa poti uita? De ce oamenii nu au inventat asta, cand este clar ca exista o nevoie? De ce nu putem desface aceste legaturi? Doar timpul le dezleaga, dar timpul este in defavoarea noastra.

Dependenta

Dependenta e cel mai mare obstacol al vietii. Nu este cum obisnuim sa credem, ca suntem dependenti doar de substante narcotice, ci putem fi dependenti si de iubire, de placere, de o persoana, de un animal, etc.

Sunt dependenta de o anumita persoana si nu stiu cum sa scap de aceasta. Mi s-a spus ca timpul le rezolva pe toate, dar eu nu vreau sa-mi irosesc timpul. Timpul meu e prea pretios ca sa imi ocup timpul cu ganduri negative.  Simt ca totul mi-a scapat de sub control, acel control care era punctul meu forte. Nu stiu daca motivul egoismului meu este orgoliul sau iubirea. Nu stiu daca iubesc sau nu. Confuzia e cea mai neplacuta stare. Sunt prinsa intr-un vartej, fara sa stiu unde ma indrept, ce imi doresc sau ce nu-mi doresc. Ma las asa la voia intamplarii. Astept de la el un semn ca sa ma simt mai bine, astept de la el confirmari, pe care oricum stiu ca nu o sa le primesc intr-un final. Dependenta ma face sa actionez in functie de el, si de sentimente. Vreau sa fiu propriul meu stapan  si sa-mi traiesc viata mea, nu viata altuia.
In mine este un conflict, pe care nu stiu cum sa-l rezolv. Sentimente contradictorii imi dau de furca. Sa-l las, si sa-mi vad de viata mea, sa astept pana cand il voi uita? Sau sa continui sa incerc sa fac lucrurile sa mearga ca inainte? Il vreau dar in acelasi timp nu-l mai vreau. E ca o otrava pentru sufletul si pentru corpul meu. Comportamentul lui ma face sa nu mai fiu eu.
Uneori il doresc atat de mult incat imi pare ca este langa mine, dar alteori simt o repulsie fata de orice amintire a noastra. Uneori ma invinovatesc, alteori simt ca el este cel care ma trateaza gresit.

Stiu ca hotararea mea, desi va fi dur sa o iau nu mai poate fi amanata. Si totusi eu trag de timp si el la fel. Nu putem niciunul sa ne desprindem.

Aceste legaturi care s-au creat sunt atat de puternice ca ne tulbura mintea.  Amandoi suntem in aceeasi situatie.

O forta superioara

Cand pierzi pe cineva drag, tot universul se prabuseste peste tine si te sufoca. E greu sa iti mai gasesti oxigenul. Jocul dintre noi a luat sfarsit. Cred ca destinul a decis pentru noi. Era mult prea daunator pentru el sa il mai folosesc in experimentele mele. M-am folosit de el, dar am ajuns sa depinde de el. Nu stiu daca obisnuinta sau iubirea mi l-au instalat in minte. E ca un virus care nu-mi mai da pace ziua si noaptea, 24 de ore din 24. Gandurile mele pentru a-l aduce cat mai aproape, l-au indepartat. Candva nu-l doream, dar era mereu langa mine.
Candva i-am propus un joc: daca ma alege pe mine, va suferi, va fi prins intr-un joc fara scapare, dar va cunoaste ce n-a mai cunoscut; daca va renunta nu va gusta din marul pacatului, insa va fi impacat cu el.
A decis sa mearga pe acelasi drum cu mine , pana binele l-a oprit sa mai continue asa. A inceput sa ii fie din ce in ce mai rau psihic si fizic. Il vedeam ca sufera, in timp ce eu ma simteam tot mai bine. Imi luam puterea din el, ii luam energia si visele. Acest joc a continuat, pana cand nu stiu ce s-a intamplat, dar nu m-a mai cautat deloc. Imi raspundea, dar nu ma mai cauta, nu mai voia sa ma vada.
Si atunci universul meu s-a prabusit. Am constientizat ca am pierdut ceva ce n-am avut niciodata, si ca unele vorbe ar trebui spuse la timpul lor. Stiam ca mai este legat de mine, dar trebuia sa ii dau drumul, sa nu-l mai caut nici eu. Imi spunea ca se simte foarte rau, voiam sa-l ajut, dar nu puteam. Nu mai aveam forta necesara. Am incercat sa-i controlez mintea, dar in timp ce faceam asta ma epuizam pe mine. Ganduri negative se amestecau cu gandurile pozitive, stari contradictorii traiam. Acum eram in extaz pentru ca in clipa urmatoare sa fiu in agonie. Si agonia era atat de puternica, incat simteam ca nu-mi mai doresc sa traiesc. Si atunci, intr-o seara de vara, mi-am dat seama, ca noi suntem manipulati, ca nu eram eu cea care il controla pe el, nici el pe mine, ci ceva superior ne controla pe noi. O forta invizibila tragea sforile, si poate ca radea pe seama noastra, sau ne observa zilnic reactiile. Candva credeam ca am un control foarte bun, si ca nu se poate intampla nimic rau. Credeam ca eu eram cea care il controla pe el, si pe mine si tot. Cand de fapt, amandoi eram marionete, condusi de ceea ce simteam. Simteam lucruri divine, lasam ratiunea deoparte si credeam ca acea fericire va dura mult. Timpul se oprea in loc in acele momente.
Stiam ca trebuie sa renuntam la legatura aceasta dintre noi, dar nu aveam curajul niciunul sa o facem. Si atunci cand stiam ca nu mai am ce sa pierd, am renuntat de a-l mai manipula. I-am spus pentru prima data ca il iubesc, dar ca o sa dispar si ca se va simti mai bine si el si eu. Mi-a spus ca nu vrea sa dispar, dar cred ca stia si el ca e cea mai buna varianta pentru amandoi.
Nu a mai dat niciun semn de viata si cu mare greutate nu l-am mai cautat nici eu. Dar in fiecare clipa simteam ca o otrava in tot corpul, ceva ma indemna sa merg mai departe, sa continui sa ii fac rau. Stiu ca imi vor ramane doar amintirile si numele lui intr-o carte, candva in viitor.
Imi doresc sa pot duce aceasta lupta cu mine insami, de a ma opune acelei forte irezistibile de a-l cauta.
Chiar in clipa in care am renuntat, cel care m-a initiat in aceste taine mi-a scris. Stiu ca el m-a adus pe acest drum, si candva eu eram manipulata de el, si el de o forta superioara, dar acum nu mai reprezenta nimic pentru mine. Nu mai simteam nimic cand ii auzeam vocea, mintea mea era invadata de celalalt. Si credeam ca poate ma va ajuta.... Dar in acest moment nu stiu nici cum, nici cand, ce ma va salva.

Era un joc frumos intre noi. Dar am obosit.

Lucrurile se intampla in jurul tau, dar tu esti prea prins sa mai constientizezi ca esti o marioneta in propriul tau joc. Credeai ca tu tragi sforile si radeai in sinea ta, iti placea sa vezi felul in care manipulai oamenii, dar roata se intoarce, iar din cand in cand tu esti cel care se lasa manipulat.

Era un joc frumos intre noi. Dar am obosit. Am obosit sa-l controlez, sa ma las controlata. Am obosit chiar sa experimentez. Am invatat multe, dar toate au avut un pret. Ca sa fii fericit e necesara linistea interioara. Cum sa fiu fericita, cand tot dupa provocari, dupa aventuri am alergat? Ma plictisesc repede de toate lucrurile din jur si nimic nu ma mai incanta dupa in timp. Problema apare atunci cand sufletul meu ramane prins in acea realitate. Sufletul meu a ramas acolo, dar in acelasi timp m-am plictisit si caut altceva.
Si aceste legaturi create nu mai pot fi dizolvate usor. Ranesc suflete dar mai ales pe al meu il zdrobesc.
Totul se distruge in jurul meu, doar pentru a simti cateva momente stari de euforie, de nebunie, de placere. Dar odata ce trece starea asta, esti in sevraj. Iubirea e cel mai puternic drog. Te aduce pe cele mai inalte culmi, dar in acelasi timp te coboara la mii de metru sub pamant. Si nu mai poti iesi. Te sufoci.

Eram cu el in camera si l-am intrebat: "Cum poti fi atat de diferit de la o clipa la alta?" Bineinteles, ca nu mi-a raspuns. Tacerea il caracterizeaza. Raspunsul l-am aflat singura, rascolind in interiorul meu. Eram o obsesie pentru el. Eram tot ceea ce nu putea avea si spera ca intr-o zi ma va obtine. Ii lasam uneori impresia ca sunt a lui, dar repede ii spulberam acest vis. Si innebunea in interior. Acum eram rece, acum calda cu el. Si eram un premiu pentru el. Lupta pentru premiu, dar tot mai anevoioasa era calea. Nu putea ajunge niciodata la premiu, dar de multe ori credea ca mai are putin. Si atunci apaream eu si ii spulberam visele. Uneori simteam ca are ceva in suflet si ca ma iubeste, dar alteori ma simteam ca o jucarie foarte speciala si scumpa, pe care nu si-o putea permite. Si totul, datorita felului meu de a fi cu el. Imi testam limitele cu el. Simteam ca trebuie sa invat, iar el era un subiect bun de studiu. Ne meritam unul pe celalalt. Eu voiam sa simt si sa invat, iar el voia sa obtina ceea ce nu putea avea. Multe femei il placeau, dar imi spunea frecvent ca se plictiseste groaznic de repede. Cu mine nu avea timp sa se plictiseasca. "Esti mai schimbatoare ca vremea" imi spunea, din cand in cand.
Dar in timpul acesta, sufletul meu suferea. Nu mai stia ce voia. Voiam jocul acesta, il voiam pe el, sau era doar obisnuinta?
Nu mai aveam liniste. Nici macar noaptea cand dormeam nu puteam sa ma odihnesc. Nu stiam cum sa-i spun ca nu-l mai vreau. Nici macar nu eram sigura de asta, dar intuiam ca in mine totul s-a sfarsit.