Lumină (Chapter 1)

Mulţimea care mă înconjura mă obosea teribil. Eram într-o rochiţă de mătase roşie şi nu înţelegeam nimic: Nici de ce eram imbracată astfel, nici sensul pentru care ma aflam acolo atunci, nici motivul pentru care era plin de adulţi entuziasmaţi. Pare-se nu întelegeam nimic din tot ce ţine de lumea asta, dar nici nu mă stresam prea tare. Aveam lumea mea, plina de poveşti si de idealuri încât nu ma puteam identifica cu nimeni in jurul meu. Eram singură şi nu aveam nicio tangenţă cu vreo fiinţă umană, la fel cum nici ei n-ar fi trebuit să aibă cu mine. Era o prostie să stai de vorba cu cei de-o seama cu tine, cand în afară de plânsete şi ţipete nu ştiau altceva. Ei nu puteau percepe ceea ce eu vorbeam, deşi foarte rar mă auzea cineva spunând ceva. Nu ştiu dacă eu mă întelegeam sau nu, dar ştiu că deşi toţi încercau să interacţioneze cu mine, în acelaşi timp mă ignorau. Mă Durea când ignoranţa venea din partea rudelor, dar nu mă interesa faptul că nu aveam prietene. Comunicam mai bine cu păpuşile sau cu florile, cu câinii sau copacii decât cu un copil plângăcios. În acele momente, pentru mine orice era posibil. Nu existau bariere in mintea mea. Doar părinţii îmi stabileau interdicţii, dar peste treceam foarte uşor, pentru că stiam ce îsi doresc şi respectam cu o sfinţenie ireprosabilă. Eram cel mai ascultător copil posibil, până şi educatoarele mă lăudau, dar nu ştiau că de fapt în mintea mea ştiam tot ce gândesc, ce urmează sa spună şi faptul că eu ma prefăceam ca dorm, ca sa le ascult, nu înseamnă că dormeam efectiv. Vedeau doar esenţa. Copiii mă evitau. Se uitau la mine că la o altfel de persoană, le era frică uneori să vorbească cu mine. Sau poate nu ma puteau asocia cu ei. Nu pot să uit chipurile băieţeilor care mă priveau cu o curiozitate inocentă. În momentul în care mă uitam la ei, îşi aruncau privirea într-o altă direcţie. Fetiţele în schimb erau mai răutăcioase, nu mă priveau aproape deloc, doar ziceau: "E un băieţoi". Aveam părul meu tuns scurt, foarte bogat şi rebel. Poate din cauză ca toate fetiţele erau frumos aranjate iar eu nu, sau pentru ca ele aveau bucle şi păr lung,- mă numeau băieţoi. Nu comunicam cu ei şi nici ei cu mine. Pentru mine nu era necesar, şi aveam şi o oarecare timiditate. Băieţii nu-mi plăceau deloc pentru ca se băteau mereu şi simteam şi ma durea violenţa. Ei se jucau, dar eu simteam loviturile ca şi cum ar fi fost ale mele.