duminică, 21 septembrie 2014

Un val

Imi doresc sa fiu un val al marii. Flux si reflux. Acum aici, acum acolo, acum mai lent, acum mai rapid.As fi fara griji, fara ganduri, doar un observator a ceea ce se intampla in jurul meu.
As avea toata libertatea din lume, dar n-as iubi cum iubeste un om. As iubi altfel, mai divin. As iubi tot ce ma inconjoara, o iubire calda, sau mistuitoare.

Dar eu nu sunt un val, sunt doar o furnica umana in imensitatea asta mare si nu inteleg iubirea.
De asemenea, nu inteleg pasiunea, nici ura, nici resentimentele. Toate aceste sentimente cand le analizez, isi schimba forma. Cand le traiesc, cand sunt in mijlocul furtunii, e diferit. Dar cand sunt un observator, ceea ce am trait nu mai are sens. Uneori ma gandeam cum ar fi sa avem toti un buton on/off pe care sa il putem controla asa cum vrem. Sa ne oprim emotiile, sau sa le pornim dupa bunul plac.
Emotiile sunt de mai multe feluri.
Ceea ce simteam pentru el, era ceva special, si nu tinea de iubire, de pasiune. Tinea de adoratie, de extaz, de admiratie profunda. Era un profesor, un mentor pentru mine si niciodata nu mi-as fi imaginat ca isi va intoarce privirea inspre mine. Dar a facut-o pentru o scurta perioada, si eu ma simteam ca in rai. Pieptul simteam ca imi va exploda in mii de bucati cand i-am auzit vocea si cuvintele.

Poate era doar imaginatia mea , imi spuneam, sau poate eram un val, un observator al lumii. Dar nu, in imensitatea asta mare, l-am gasit, si el m-a zarit si totul s-a schimbat. Perceptia mea asupra vietii, asupra fericirii acum era diferita. Imi doream sa fiu ca el, il admiram, il divinizam, si era pentru prima data acest sentiment pentru mine.

Si in mintea mea se conturau tot mai multe raspunsuri, incetul cu incetul. Stiam ca trebuie sa ii demonstrez ca meritam sa imi acorde atentie. Aveam de gand sa aflu toate raspunsurile pe care voiam sa le stiu de atatia ani si pe care el mi le putea oferi.

luni, 15 septembrie 2014

Platonic

Traiam o iubire platonica, care crestea tot mai mult in fiecare zi. Cultura lui straina, era ceva exotic pentru mine, si ma atragea ca un magnet. Faptul ca era atat de diferit, ma facea sa ma simt mult mai bine cand observam ca avem foarte multe in comun, in ciuda acestei diferente. Nu era ceva rational si eram constienta ca imaginatia mea contribuia cel mai mult la intensificarea atractiei pe care o simteam. Aveam amandoi o imaginatie foarte bogata si era pentru prima data cand am cunoscut un barbat asemanator mie din acest punct de vedere.Ne visam aproape zilnic si ne impartaseam visele entuziasmati, apoi le interpretam. Fiecare dadea interpretarea pe care o dorea sau de care ii era cel mai frica. Imi imaginam seara ca ma sarutam cu el, dar pentru ca buzele noastre nu s-au mai atins de mult timp, imi era tot mai greu sa simulez acel sarut in mintea mea. Si in acel moment, cred ca ne apropiam sufleteste unul de celalalt, deoarece povesteam vrute si nevrute. Nu cred ca am mai vorbit cu cineva atat de mult. Ma placea pentru ca eram diferita, iar eu il placeam pentru ca era diferit.
Imi placea, dar in acelasi timp nu voiam ca aceasta poveste sa avanseze prea mult. Nu-mi doream o relatie cu el, si era pentru prima data cand eram innebunita dupa cineva, dar nu doream nimic mai mult. Intuiam ca era un barbat gelos si desi ma feream de genul acesta de barbati, acum nu ma afecta prea mult, pentru ca nu doream sa avem ceva mai mult. Imi doream o iubire platonica, fara obligatii, fara angajamente, fara asteptari.

joi, 4 septembrie 2014

Mirajul

A fost o lunga perioada in care credeam ca daca renunt la mine, la visurile mele si urmez o cariera infloritoare, o sa fiu fericita. Nu mi-am indeplinit visul in cariera, dar cand eram aproape sa il indeplinesc, fugeam sau eram indiferenta.  Ceea ce inainte ma entuziasma, acum ma lasa indiferenta. Miile de dezamagiri, sau chiar esecuri, mi-au schimbat perceptia asupra vietii, m-au transformat intr-o fiinta insensibila,in ceea ce priveste oportunitatea de a lucra intr-un mediu sanatos. Singura mea fericire acum era iubirea. Iubeam, fara limite, fara ganduri, fara prejudecati, pe persoana pe care ma asteptam cel mai putin sa o iubesc. Diferenta de cultura, ma atragea incredibil de mult, mai mult decat cariera, decat orice. As fi dat cu piciorul la orice oportunitate, pentru a petrece cateva clipe cu Engin. Candva, posibilitatea de a lucra intr-o multinationala, era visul meu suprem, tremuram in fata acestui gand, iar acum nu ma mai interesa, ba chiar ma incomoda. Stiam ca imi fura din timpul pe care voiam sa-l petrec cu el, ca imi fura libertatea, pe care acum o aveam. Prietenii ma intrebau :"Si bine, cu cariera cum ramane? Ce vrei sa faci?" Si atunci, radiam de fericire, lucru pe care ii aduce pe ei intr-o stare de uimire si le raspundeam "Nimic!". Nu intelegeau ce se intampla cu mine, se asteptau sa fiu deprimata, sa fiu o epava, in urma lungilor siruri de esecuri, dar de fapt, straluceam mai mult ca de obicei. Era un paradox pentru ei. Oare nu esecurile ar trebui sa ma duca intr-o stare deplorabila? Faptul ca nu aveam un scop in viata, ca nu am avut niciun succes, trebuia sa fie o sursa de nefericire, care sa imi graveze chipul. Dar de fapt, eu intineream si sadeam dubii in sufletul lor. Acum eram o alta persoana, atat fizic cat si cu o alta personalitate.
Cu toate acestea, desi iubirea mea crestea pe zi ce trece, si imi divinizam tot mai mult sufletul pereche, starea mea fizica nu era foarte buna. Uitam sa mananc, uitam sa beau, uitam sa dorm, si aceste excese aveau efecte asupra sanatatii mele. Dar nu uitam sa ma gandesc la el, la fel cum nu uitam sa respir. Stiam ca e un vis copilaresc, ca adolescenta e caracteristica pentru aceste trairi, dar cu toate ca eram constienta de asta, imi placea sa ma afund tot mai mult in aceste placere. Eram oarba, dar imi placea. Stiam ca in cateva saptamani, luni, totul va disparea, dar voiam sa traiesc cat mai mult momentul. Imi placea sa mi-l imaginez langa mine. Corpul meu imi dadea o stare incredibila, astfel incat ore in sir savuram singura in tacere acea placere, uitand complet de mancare. Imi configuram chipul sau in minte, si imi fauream povesti cu noi doi. Cand il sarutam mental, era ca si cum ar fi fost real, poate chiar mai placut.
Ma gandeam, cum putem avea aceasta capacitate, sa ne indragostim mereu, din nou. Cum putem uita atat de usor aceste trairi, odata cu timpul? Povesti similare pe care le traisem acum cativa ani, sau chiar cateva luni, acum era prafuite, uitate sau sterse de trecerea timpului. In mintea mea, el era perfect acum, dar stiam ca daca as petrece mai mult timp cu el, totul ar fi un miraj. Mirajul de a-ti diviniza persoana de care te indragostesti la inceput. El a vindecat o rana mai veche, si stiam ca la un moment dat alta persoana , va vindeca ranile pe care mi le va produce el. Era un cerc vicios din care nu mai puteai iesi. Eram sclava pasiunii, eram constienta de asta, dar imi placea. Nu-mi doream sa fiu deasupra sentimentelor, sa le disec, sa le observ, sa rad de naivitatea indragostitilor, imi doream doar sa le traiesc la cote maxime. Ce folos ca esti constient si ca realizezi toate procesele si dedesubturile, cand nu esti capabil de a simti un fior. Eu cautam sa-mi provoc stari placute, nu sa le reprim ca mai demult. Stiam ca timpul trece, ca in curand nu voi mai fi frumoasa, si voiam sa profit de fiecare ocazie. Imi doream cariera, dar in acelasi timp nu voiam sa-mi sacrific frumusetea, trairile, pentru cariera, ca intr-un sfarsit sa raman cu laude, dar singura.