Despre mine

“Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună...” Am ales pseudonimul Diana Slavu, pentru că mă reprezintă. De ce mă reprezintă? Ei bine, am citit cartea Pânza de păianjen de Cella Serghi, nu o dată, aşa cum obişnuiesc, ci de mai multe ori şi a trezit în mine ceva ce alte cărţi nu au reuşit. Povestea eroinei şi implicit a autoarei, e într-o mare măsură şi povestea mea.Mă aseamăn atât de mult cu personajul principal Diana Slavu, încât simt o conexiune puternică cu autoarea. Tot ceea ce a trăit autoarea am trăit şi eu, iar ceea ce încă n-am ajuns să trăiesc simt că voi trăi sau că am trăit într-o altă viaţă. Noi, oamenii suntem fiinţe atât de solitare, de egoiste, de individualiste, dar în acelaşi timp suntem mai apropiaţi între noi decât am crede. Ştiu că menirea mea, ca şi a Dianei e să scriu. Nu ştiu dacă lumea apreciază ceea ce scriu, dacă are timp în această perioadă tulbure să citească, dacă e interesata de asemenea "poveşti" care pot părea banale sau lipsite de sens, dar eu tot voi scrie. De data aceasta o voi face puţin diferit. Voi scrie aproape tot ce cred, cu riscul de a fi criticata, atât despre viaţa, trăiri, emoţii cât şi despre drept. Am realizat că dreptul în sine, deşi e profesia mea, nu e o pasiune. Asta datorită oamenilor cu care interacţionez şi care îmi inhiba orice sentiment. Dar dacă aş putea să fac dreptate, ar fi o pasiune. Visele noastre ne sunt spulberate şi cu fiecare vis pierdut ne schimbăm. Uneori în rău, alteori în bine. Unii oameni se schimba atât de mult, nici nu mai ştiu de ce sunt aici, acum. Mereu am considerat că sensibilitatea e un defect, dar acum îmi dau seama că doar sensibilitatea ne poate salva de egoism şi alte vicii. "În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol…”