O inimă(I)

Hoinăream pe străzi, prin mulţime, căutând o oază de linişte. Oamenii mă calmează şi astfel m-am aruncat în mijlocul lor. De fapt nu ştiu exact ce voiam, ce căutam, unde mergeam sau ce făceam până am ajuns în faţa unei tarabe cu pietre. În sinea mea râdeam "ce folos si cu astea? doar n-am ajuns să cumpăr o piatra". În acel moment un bărbat cam la 60 de ani îmi zambeşte şi mă intreabă ce fel de piatră caut. Tăcută, imi arunc privirea peste un almanah, care explica semnificaţia fiecăreia şi proprietăţile pe care le are. Nu mi s-a părut nimic interesant, nu mi se potrivea nimic, nu aveam nevoie de ce scria acolo. Dar în acel moment mi-a atras privirea o pietricică roz, aproape transparentă. Am luat-o în mână iar vânzătorul mi-a spus: "Aceasta este piatra inimii. Dacă până acum nu ţi-ai gasit cu adevărat calea în dragoste poartă această piatră cât mai aproape de inimă, sau dăruieşte-o cuiva care are mai mare nevoie de iubire decât tine." Neluându-mi privirea de pe ea, am cumparat-o iar vânzătorul a adăugat: " În momentul în care esti trist şi porţi această piatră dacă ea devine din ce in ce mai caldă, inseamnă că cineva te iubeşte." Am zâmbit şi am plecat. Au urmat câteva zile de tristeţe, nu mă regăseam în nimic, dar adormeam calmă şi liniştită cu lănţişorul la gât. Poate era doar efectul placebo, dar chiar mă liniştea. Am început să sper iarăşi în iubire. După câteva zile întamplarea a făcut în aşa fel încât a trebuit să mă duc acasă, fără să vreau. Am spus că poate e un semn, că totul e un complot al universului, că poate trebuie să trec prin asta. Ajung acasă şi piatra e extrem de caldă. Nu ştiu de ce, dar îmi apare în minte iarăşi El. Şi de atunci mă gândesc încontinuu. Îl visez şi zâmbesc. Când e în faţa mea mă prostesc ca un copil, fac orice doar ca să îl mai păstrez lângă mine. Orice-ar zice zâmbesc. Sunt iarăşi un copil. Mi-am regăsit inima. Iubesc, nu mai am nevoie să regăsesc iubirea. E aici în mine.

Câteodată

Câteodată cad într-o lungă visare şi uitare, iar tot ceea ce mă inconjoară devine un necunoscut. Mă afund din ce în ce mai mult în visele mele,dar realitatea încearcă să mă prindă din urmă. E o luptă între vise şi fapte. Pentru mine nu există bariere,obstacole sau timp. Mă cuprinde uneori un dor de oameni, de parcă aş trăi într-o pustietate, doar eu şi cu gândurile mele. Am impresia că doar eu gândesc intr-un anumit fel pe lumea asta, ma consider ciudată prin felul meu de a simţi şi de a gândi, încât nu există nicio alta persoană care să fie ca mine. De fapt toţi suntem unici, şi văzuţi diferiti prin prisma experienţelor trăite. În viaţă nu există obiectivism în niciun domeniu, darămite când vine vorba de sentimente. M-am dezobişnuit şi de scris, cuvintele nu mai curg ca altădată dar incă mai ştiu trăi. Încă mai pot iubi, râde, plânge, cânta. Mă mai joc din când în când ca un copil, alerg de nebună prin parc şi mă prostesc. Există o sumedenie de principii, concepţii în mine şi la fel o mulţime de sentimente. Sunt impulsivă şi în acelaşi timp rezervată, calmă. Sunt frumoasă şi urâtă, tristă şi veselă, energică şi pasivă, iubitoare şi rece,.....dar iubesc la fel. Si nu urăsc.

Sunt o visătoare

Sunt o visătoare şi nu vreau să mă schimb. Mi-am acceptat condiţia azi mai mult ca oricând. Am făcut şi lucruri considerate de unele persoane aparent imposibile şi niciodată n-o sa mă opresc din a-mi îndeplini vise. Azi, după un an de zile, când te-am revăzut mi-a stat inima în loc. Parca ieri te-am părăsit definitiv, iar azi te vreau înapoi. Ne-am schimbat amandoi dar sentimentele au rămas aceleaşi. Din acel moment în care mi-ai zambit am ştiut că vei fi iarăşi al meu, indiferent de ce s-a întamplat. Nu ştiu ce sentimente sunt acestea, dar când m-ai sarutat şi m-ai imbrăţişat s-a oprit totul în loc şi mă simţeam una şi aceeaşi persoană cu tine, că nu ai disparut niciodată din viaţa mea si că am fost mereu a ta. Nu mi-e frică de nimic. Ştiu că trebuie să repar greşelile trecutului, că ţi-e greu să înţelegi dar când imi doresc ceva nimic nu-mi stă în cale.