Marea ma cheama

Marea ma cheama. De o luna incoace, simteam cum o voce imi soptea in minte, ca trebuie sa plec. Stiam ca n-o sa ma mai simt bine, pana in momentul in care voi ajunge acolo. De mare m-am despartit cand aveam 9 ani. A fost dragoste la prima vedere dar nu am reusit sa ma mai intorc la iubirea mea adevarata. N-am mai reusit sa sarut nisipul, sa inot in mare, sa ma plimb noaptea pe faleza. Mi-a ramas mereu in minte imaginea ei. Dar acum a devenit o obsesie, ceva ma cheama incontinuu acolo. Nu e ceva rational, nu e ceva ce pot constientiza. Imi doresc mai mult decat orice sa plec, indiferent de consecinte. Si stiu ca si marea ma asteapta.
Imi doresc libertate, nebunie, iubire. Acel loc simt ca-mi poate oferi totul. Nu vreau sa ma imbrac intr-un costum, sa calc zilnic pe betoanele pline de praf, sa aud zgomotul de masini. Vreau sa fac ceva ce imi doresc, indiferent de ce cred ceilalti, sau de ce vor oamenii care ma iubesc. Vreau sa-mi traiesc viata singura, asa cum imi doresc. Marea e libertatea mea totala.

Doua verighete

In urma cu 8 ani am primit o verigheta. Nu era o cerere in casatorie, era doar o manifestare a iubirii. Amandoi purtam inele identice, care sa ne lege prin iubirea pe care ne-o purtam. Acele inele reprezentau doar un simbol ca suntem facuti unul pentru celalalt. Le-am purtat amandoi ani la rand, chiar si dupa ce am luat-o pe drumuri diferite. Din cand in cand dadeam peste acel inel, pe care l-am pastrat cu grija si il purtam iarasi cateva zile, dupa care datorita unei superstitii de-ale mele il puneam inapoi in cutia de bijuterii. Mi-era drag inelul, fiind singurul inel pe care l-am primit de la un barbat, dar nu simteam nimic pentru cel care mi l-a daruit. Anii au trecut si au estompat orice urma de afectiune. L-am iubit candva, dar cu timpul am ajuns doi straini. Nu mai simteam unul pentru celalalt.
Intr-una din zilele acestea, dupa 7 ani de cand nu l-am mai vazut, am aflat ca s-a logodit si ca se casatoreste. M-am bucurat atat de mult pentru el, dar mi se parea ciudat, ca o persoana care a iubit un barbat se bucura ca acesta si-a gasit fericirea alaturi de o alta femeie. Si totusi, era cea mai buna veste pentru mine, faptul ca si-a gasit jumatatea, si ca ii merge bine si e fericit. Simteam o pace interioara si nu-mi venea sa cred ca ma bu cur atat de mult.
Intr-una dintre zile, am dat iarasi peste verigheta si am ales sa o port iarasi pentru cateva zile.  Era un imbold care nu era rational, nu putea fi descris. N-o mai purtasem de ani de zile. In acea zi, am jonglat de la stari de entuziasm la tristete maxima. Parca ceva ma controla, ca si cum as fi fost o marioneta iar cineva tragea sforile. Nu stiam de ce aveam stari contradictorii si mi-am dat jos verigheta. Credeam ca mi-a adus ghinion.
Ziua urmatoare, am aflat ca exact ziua cand mi-am pus eu verigheta pe deget, era ziua nuntii lui. Am vazut si o poza cu el si cu uimire am observat ca si el avea aceeasi verigheta pe deget. Cu greu voi intelege destinul.

Castel de nisip

Dupa fiecare perioada de euforie magica, de extaz, urmeaza o perioada de sevraj, de durere, poate chiar de nebunie.
Iubeam cu pasiune, iar asta imi intuneca mintea. Ma transformam in altceva in momentul in care simteam ca o sa se termine totul. Nu stiam exact, nu era niciun semn, dar o simteam. Unii ar spune ca e intuitia feminina. Stiam ca o sa se termine totul, imi doream asta, dar nu puteam sa ma desprind. Era o conexiune deja creata. Si aveam nevoie de mai mult, era atat de greu sa renunt si sa plec pe drumul meu. Nu ma mai puteam concentra si ma gandeam doar la el. Pentru prima data am simtit lucruri contrare: pasiune amestecata cu ura. Aceste extreme, te bulverseaza. Nu stii cum sa reactionezi, ce sa faci. Nu exista nimic rational intr-o asemenea situatie. Te simti pierdut. Simti cum pentru prima data, situatia te controleaza pe tine. Si atunci iti doresti sa fi renuntat la acele clipe frumoase ca sa nu ajungi la clipe mult mai urate si mai puternice. In viata alegi. Un castel de nisip ar fi definitia cea mai buna a pasiunii. Se cladeste repede, poate avea o frumusete incredibila, pare o structura solida, poate fi chiar mare, dar cand vine apa, s-a dus totul. Castelul a disparut, si in loc au ramas doar reziduurile sau chiar nimic. Apa este acea furie care e declansata de pasiune, la un moment dat. Nu stii cand valul o sa vina si o sa distruga totul. Nici macar soarele nu mai poate salva ceva.

Din jurnalul unei vrajitoare

Si gandurile mele zburau din ce in ce mai mult inspre el. Il visam noaptea, ziua, tot timpul. Era o forta necunoscuta care ma aducea mereu la el. Ratiunea nu ma lasa sa ma gandesc, dar deja era creata o legatura invizibila intre noi doi. Acum il vedeam intr-o cu totul alta lumina, mai bun, mai frumos, mai inteligent. Subiectivismul din mine il metamorfoza. Eram asa de prinsa, dar era un sentiment frumos. Imi placea sa-l admir, sa-l ating si mai putin sa-i vorbesc. Ochii lui albastri erau atat de clari si am citit atat de multe in ei...
Eram doar noi doi si il doream. Il doream atat de mult incat am incercat sa ii fac o vraja sa ma trimita departe de acel loc magic. I-am transmis cu toata vointa mea asta in privire, incat chiar ma asteptam sa functioneze.
Aparent nu a functionat, era tot mai legat de mine, cu fiecare clipa ce trecea. Nu m-am mai opus acelei forte magice si am lasat totul in seama lui. Simteam ca plutesc, ca traiesc clipe de vis. Traiam intr-o alta lume, nu mai eram constienta de nimic. Totul era perfect dar in momentul in care sa stiu ca e cu totul al meu, vraja si-a facut efectul. L-a dat atat de tare peste cap, dar el nu stia ce se intampla. Atunci m-am trezit si eu la realitate, am ras si eram fericita. In nicio alta situatie de acest fel, nu as fi putut sa fiu fericita. Acum eram, pentru ca eram constienta de puterile mele. Nu intelegeam cum sau de ce, dar stiam ca au efect. Si in acele minute, s-a schimbat totul. Lui ii venea sa planga de durere si mie imi venea sa sar in sus de fericire pentru ca mi s-a confirmat un lucru. Cu toate acestea, dupa putin timp am simtit durerea lui si m-am intristat. Nu stiam cum sa-l ajut, sa-l fac sa inteleaga ca era vorba de o forta mai mare decat el si ca nu era vina lui.
Am parasit acel loc, dar o bucatica din suflet mi-a ramas la el. Si dupa acest eveniment, ma gandeam chiar mai mult la el.