Pana

Uneori am alergat, alteori am mers lin, dar de cele mai multe ori am zburat. M-am avantat in intuneric, fara o directie clara si am plutit asa in necunoscutul cerului mult timp. Am lasat soarta sa decida pentru mine de atatea ori, alegand una dintre variantele pe care viata mi le-a oferit. Am facut alegeri bune sau mai putin bune, dar mereu m-am bazat pe emotii, pe sentimente. A fost bine pana acum, dar nu mi-am acceptat greselile ca fiind greseli si nu am invatat. Exista o varianta mai buna: Cand nu lasi totul la voia intamplarii, cand nu astepti ocazii in viata, cand nu fugi din disperare intr-o parte sau alta, cand creezi tu variantele. La fel ca un profesor care alcatuieste un test pentru studentii lui de la A la Z, asa ne putem crea si noi propria noastra lume. Pune intrebari la care stii raspunsul, programeaza-ti din timp ce ai de facut pentru a atinge scopul final, traieste clipa dar amana recompensa si nu-ti fie frica de deciziile luate. Cea mai importanta diferenta dintre o pana si un arc e ca arcul mereu are o directie clara, o tinta, iar daca pe drum esueaza, conteaza faptul ca a fost aproape si ca data viitoare va ajunge la destinatie. O pana e dusa de vant, la voia acestuia, incoace si incolo, fara un sens, fara un scop.

As vrea sa opresc anii în loc

Aş vrea să opresc anii în loc, să rămân aşa cum sunt acum. Cu fiecare clipă ce trece mă simt tot mai isteaţă dar mai puţin tânără. Iubesc tinereţea, energia, viaţa şi tot ce ţine de asta. Iubesc bărbaţii tineri şi frumoşi, cu chip senin, fără griji şi fără bani. Le-aş fura energia şi zâmbetul si tot.

Ce e dragostea?

Ce e dragostea? Nu stiu dar stiam ca imi doream sa simt acei fiori, pe zi ce trecea tot mai mult. În prăpastia în care eram doar dragostea mă mai putea salva. Devenisem un robot, ghidat de instincte şi de scopurile altora, nu ale mele. Nu mai aveam viaţă şi nici putere. Era trist cum şi ultima picătură se scurgea din mine, iar eu eram matorul principal.Cum moartea mă caracteriza. Şi în intunericul acesta, s-a ivit şi prima dorinţă după atâta timp. -Doamne, vreau sa iubesc, să fiu iarăşi eu insămi; chiar de va fi să mă ardă focul iubirii, chiar de mă va distruge iar flăcările mă vor înghiţi, vreau să simt iarăşi cum fericirea şi extazul curg în mine. Şi dorinţa mi s-a îndeplinit. Nu ştiu ce e, dar o simt. E peste tot în mine, ca o boală în ultima fază.S-a răspândit până la inimă.Dar moartea asta e mult mai dulce, mai aşteptată. O dată ce iubirea fuge de tine, iar şi iar, apare o stare de linişte şi în acelaşi timp de transformare.Eşti un alt om. Sufletul plânge dar mintea te consolează. Din acea frustrare, din eşecul iubirii, abia atunci poti să creezi mai mult ca oricând, mai de preţ fiecare pas pe care il faci. Marile opere s-au născut din acele chinuri în care toţi ne zbatem mai devreme sau mai târziu. Atunci ideile curg. Dacă nu există iubire, nu există nimic. Nici scop, nici vise, nici idei, nici "aer". Esti doar o suflare de vânt, o epavă, un invizibil. Îţi negi propria-ti natură umană şi te transformi în ceva mecanic. Plătesc cu lacrimi fiecare clipă, dar o răscumpăr cu muncă.

O inimă(I)

Hoinăream pe străzi, prin mulţime, căutând o oază de linişte. Oamenii mă calmează şi astfel m-am aruncat în mijlocul lor. De fapt nu ştiu exact ce voiam, ce căutam, unde mergeam sau ce făceam până am ajuns în faţa unei tarabe cu pietre. În sinea mea râdeam "ce folos si cu astea? doar n-am ajuns să cumpăr o piatra". În acel moment un bărbat cam la 60 de ani îmi zambeşte şi mă intreabă ce fel de piatră caut. Tăcută, imi arunc privirea peste un almanah, care explica semnificaţia fiecăreia şi proprietăţile pe care le are. Nu mi s-a părut nimic interesant, nu mi se potrivea nimic, nu aveam nevoie de ce scria acolo. Dar în acel moment mi-a atras privirea o pietricică roz, aproape transparentă. Am luat-o în mână iar vânzătorul mi-a spus: "Aceasta este piatra inimii. Dacă până acum nu ţi-ai gasit cu adevărat calea în dragoste poartă această piatră cât mai aproape de inimă, sau dăruieşte-o cuiva care are mai mare nevoie de iubire decât tine." Neluându-mi privirea de pe ea, am cumparat-o iar vânzătorul a adăugat: " În momentul în care esti trist şi porţi această piatră dacă ea devine din ce in ce mai caldă, inseamnă că cineva te iubeşte." Am zâmbit şi am plecat. Au urmat câteva zile de tristeţe, nu mă regăseam în nimic, dar adormeam calmă şi liniştită cu lănţişorul la gât. Poate era doar efectul placebo, dar chiar mă liniştea. Am început să sper iarăşi în iubire. După câteva zile întamplarea a făcut în aşa fel încât a trebuit să mă duc acasă, fără să vreau. Am spus că poate e un semn, că totul e un complot al universului, că poate trebuie să trec prin asta. Ajung acasă şi piatra e extrem de caldă. Nu ştiu de ce, dar îmi apare în minte iarăşi El. Şi de atunci mă gândesc încontinuu. Îl visez şi zâmbesc. Când e în faţa mea mă prostesc ca un copil, fac orice doar ca să îl mai păstrez lângă mine. Orice-ar zice zâmbesc. Sunt iarăşi un copil. Mi-am regăsit inima. Iubesc, nu mai am nevoie să regăsesc iubirea. E aici în mine.

Câteodată

Câteodată cad într-o lungă visare şi uitare, iar tot ceea ce mă inconjoară devine un necunoscut. Mă afund din ce în ce mai mult în visele mele,dar realitatea încearcă să mă prindă din urmă. E o luptă între vise şi fapte. Pentru mine nu există bariere,obstacole sau timp. Mă cuprinde uneori un dor de oameni, de parcă aş trăi într-o pustietate, doar eu şi cu gândurile mele. Am impresia că doar eu gândesc intr-un anumit fel pe lumea asta, ma consider ciudată prin felul meu de a simţi şi de a gândi, încât nu există nicio alta persoană care să fie ca mine. De fapt toţi suntem unici, şi văzuţi diferiti prin prisma experienţelor trăite. În viaţă nu există obiectivism în niciun domeniu, darămite când vine vorba de sentimente. M-am dezobişnuit şi de scris, cuvintele nu mai curg ca altădată dar incă mai ştiu trăi. Încă mai pot iubi, râde, plânge, cânta. Mă mai joc din când în când ca un copil, alerg de nebună prin parc şi mă prostesc. Există o sumedenie de principii, concepţii în mine şi la fel o mulţime de sentimente. Sunt impulsivă şi în acelaşi timp rezervată, calmă. Sunt frumoasă şi urâtă, tristă şi veselă, energică şi pasivă, iubitoare şi rece,.....dar iubesc la fel. Si nu urăsc.

Sunt o visătoare

Sunt o visătoare şi nu vreau să mă schimb. Mi-am acceptat condiţia azi mai mult ca oricând. Am făcut şi lucruri considerate de unele persoane aparent imposibile şi niciodată n-o sa mă opresc din a-mi îndeplini vise. Azi, după un an de zile, când te-am revăzut mi-a stat inima în loc. Parca ieri te-am părăsit definitiv, iar azi te vreau înapoi. Ne-am schimbat amandoi dar sentimentele au rămas aceleaşi. Din acel moment în care mi-ai zambit am ştiut că vei fi iarăşi al meu, indiferent de ce s-a întamplat. Nu ştiu ce sentimente sunt acestea, dar când m-ai sarutat şi m-ai imbrăţişat s-a oprit totul în loc şi mă simţeam una şi aceeaşi persoană cu tine, că nu ai disparut niciodată din viaţa mea si că am fost mereu a ta. Nu mi-e frică de nimic. Ştiu că trebuie să repar greşelile trecutului, că ţi-e greu să înţelegi dar când imi doresc ceva nimic nu-mi stă în cale.

Poveste

Îmi place să povestesc şi să-mi imaginez lucruri. Poveştile îmi înfrumuseţează viaţa şi mă liniştesc. Când am vise tulburi, îmi imaginez că fac parte dintr-o poveste de dragoste şi totul apele se liniştesc. Adorm, şi povestea continuă în somn. Aş putea trăi atâtea vieţi, încât niciodată imaginaţia nu m-ar lăsa baltă. Pe tărâmul de poveste, mai nou viaţa nu e roz aşa cum era mai demult. Probabil pentru că nici viaţa mea nu mai e lipsită de griji, de temeri de durere. Zânele de mai demult nu mai sunt zâne , acum sunt femei simple din viaţa reală. Fiecare poate să-şi creeze propria poveste, dar nimeni nu poate să o trăiască.

Acum

Acum totul e aici, pot să ating cu mâna ce mai demult nu aveam dar doream. Amintirile trecutului se întorc ,dar nu sub orice forma ci au luat chip. Parcă aş fi într-un cerc vicios care nu se mai termină, ori într-un roller coaster ce mă ameţeşte. Mi-ai dat vestea că vei fi mai aproape de mine decât aş fi visat vreodată şi tot tu acum îmi pari altceva. Eu m-am schimbat, restul au rămas la fel. Nu mă mai entuziasmează ce mă entuziasma, nu mă mai întristează ce mă întrista, nu mai iubesc ce iubeam. Sunt un alt om şi asta mă face să mă îndepărtez de trecut, deşi e atât de aproape. Gândurile mele înspre tine abia acum te-au legat de mine, dar eu sunt o altă Diana. N-am mai scris de atât de mult timp, tu eşti inspiraţia mea. Am obosit dar in acelaşi timp îmi dai energie.

Dacă tot...

O mână de nisip, şi e de ajuns.Dar când un bloc se ridică peste noapte, peste tine,atunci oare mai poţi respira? Oare te poţi ridica mai sus decât însuşi blocul de nisip? Mă sufoc şi nu mai ajung la capăt. Dacă drumul e aşa de anevoios cum e cerul?
Din prăpastie m-am ridicat şi în prăpastie am ajuns.E atât de întuneric şi de frig aici, încât sunt una cu prăpastia. Parcă mi-e familiar locul,iar pereţii mă îmbraţişează.Mi-au simţit lipsa, de mult nu m-au mai atins. Acum îi mângâi dar inima mi-e pentru a doua oara ruptă.Doar bucăţele micuţe au mai rămas pe jos. Le zdrobesc cu călcâiul şi un rânjet apare pe faţa mea. Dacă tot nu mai am inimă de ce aş mai avea frică?
Dacă nu mai am frică de ce aş mai plânge? Dacă nu mai plâng de ce aş mai "fi"?