duminică, 19 februarie 2012

Dacă tot...

O mână de nisip, şi e de ajuns.Dar când un bloc se ridică peste noapte, peste tine,atunci oare mai poţi respira? Oare te poţi ridica mai sus decât însuşi blocul de nisip? Mă sufoc şi nu mai ajung la capăt. Dacă drumul e aşa de anevoios cum e cerul?
Din prăpastie m-am ridicat şi în prăpastie am ajuns.E atât de întuneric şi de frig aici, încât sunt una cu prăpastia. Parcă mi-e familiar locul,iar pereţii mă îmbraţişează.Mi-au simţit lipsa, de mult nu m-au mai atins. Acum îi mângâi dar inima mi-e pentru a doua oara ruptă.Doar bucăţele micuţe au mai rămas pe jos. Le zdrobesc cu călcâiul şi un rânjet apare pe faţa mea. Dacă tot nu mai am inimă de ce aş mai avea frică?
Dacă nu mai am frică de ce aş mai plânge? Dacă nu mai plâng de ce aş mai "fi"?

2 comentarii:

dee spunea...

nu zdrobi bucatelele...aduna-le
vei trece peste,e doar o noua provocare...vor urma altele pentru care vei avea nevoie de suflet
..ia-ti inima in maini,ai grija de ea,ofera-i alinare,totul va fi bine!
o zi frumoasa :)

lumina cerului spunea...

Viata e o prapastie pe care o tot urcam, pana ajungem la 1.8 metri sub pamant. Asta e maximul. Toata ideea e cat de usor iti faci urcusul. Poti sa tot iei rucsacul prietenului pentru a-l ajuta, dar la un moment dat nu mai poti. Cara-l doar pe al tau pentru scurt timp si vei vedea cat e de usor. Ca legi tu "inima" de existanta; pari a lega ceva ce, desi pare cateodata eterna, este pur involuntara, de altceva fara de care nu ar exista nimic. Oricum, foarte poetic si mi-a fost dor sa te citesc.