Mintea mea gaseste mii de scuze, de acuze

M-am hotarat sa scriu un roman. Un roman care va cuprinde o parte din gandurile , emotiile si amintirile mele. Nu am de gand sa-l public. Nu vreau sa impart cu toata lumea ceea ce sunt, dar vreau sa scriu.

Cel mai pretios lucru pentru mine este libertatea. Si apoi pasiunea si fericirea. Fara libertate simt ca nu traiesc, ca nu am un scop in viata. Fara pasiune nu sunt eu. Eu sunt intruchiparea pasiunii, fara ea o parte din mine ar lipsi. Iar fericirea? Am alergat o viata dupa ea, in timp ce ea fugea de mine.

Oamenilor le este frica sa se exprime, sa-si recunoasca slabiciunile. Ni se spune mereu ca trebuie sa fim puternici, duri, ca nu trebuie sa ne indragostim cu usurinta, ca trebuie sa ne alegem vorbele. Si lista acestor limitari creste tot mai mult. In final consecinta e ca ajungem niste oameni frustrati.
Eu stiu sa traiesc emotiile si sa le descriu cat mai bine. Cu cat avem mai multe emotii cu atat traim mai mult si mai bine. Emotiile pozitive cat si cele negative sunt la fel de bune, intr-un anumit fel. Ne aduc mai aproape de limite. Uneori, simt ca vreau sa-mi depasesc limitele, sa ies din aceasta cutie care ma sufoca uneori. Vreau sa traiesc si sa simt ceea ce n-am mai trait sau simtit. Sunt un vanator prin definitie. Dar in acelasi timp, lanturi grele ma tin aici prinsa de o realitate pierduta. Frica de necunoscut nu ma reprezinta, dar ma domina uneori.
As vrea sa strig ca iubesc, sa le spun persoanelor fata de care simt acest lucru, dar nu pot. Societatea m-a invatat ca nu e bine sa spui ca iubesti, pentru ca va fi interpretat gresit.
Am invatat ca doar in momentul in care am renuntat cu totul la mine, la egoul meu, la persoana mea, doar atunci m-am regasit. A durat cateva clipe, dar acele clipe erau o eternitate. Surprinzator, cartile de dezvoltare personala pe care le-am citit si care acum sunt un trend, nu m-au ajutat prea mult. Mi-au creat o falsa aparenta a ceea ce sunt a ceea ce-mi doresc. Ni se tot spune ca oamenii de succes trebuie sa aiba un scop clar, predefinit. Dar daca eu nu am niciun scop de acest gen, de inavutire? Daca ceea ce imi doresc eu, nu are legatura cu banii sau cu faima?
Iubesc si trebuie sa reprim. De ce iubirea e asociata cu slabiciunea? De ce cand iubesti si spui asta, oamenii se sperie si fug, sau nu stiu cum sa reactioneze? Oamenii asociaza iubirea cu casatoria, cu lanturi, cu obligatii, cand iubirea adevarata iti da cea mai mare libertate.
De ce vor oamenii singuranta cand nimic in lumea asta nu e sigur, si totul se poate spulbera intr-o clipita? De ce fericirea noastra depinde de niste bani, de statut, de apreciere?

I-am spus ca il iubesc si el a fugit. Vorbele mele erau o eliberare pentru mine, dar au devenit niste regrete. Uneori e bine sa porti o masca. Toti o facem, toti ne jucam rolul de pe scena, si totul e perfect.
Imi doresc sa uit, dar nu pot. Mintea mea gaseste mii de scuze, de acuze. Mintea mea deruleaza neincetat scene din trecut. Cred ca are o problema, vrea sa ma lege de trecut, cand eu traiesc in prezent si sunt orientata spre viitor. Vrea sa ma aduca spre o alta realitate, cand eu nu-mi doresc asta. Cateodata mintea e cel mai mare dusman al meu, si cel mai mare inchizitor.
De ce nu exista inca o formula magica ca sa poti uita? De ce oamenii nu au inventat asta, cand este clar ca exista o nevoie? De ce nu putem desface aceste legaturi? Doar timpul le dezleaga, dar timpul este in defavoarea noastra.

Dependenta

Dependenta e cel mai mare obstacol al vietii. Nu este cum obisnuim sa credem, ca suntem dependenti doar de substante narcotice, ci putem fi dependenti si de iubire, de placere, de o persoana, de un animal, etc.

Sunt dependenta de o anumita persoana si nu stiu cum sa scap de aceasta. Mi s-a spus ca timpul le rezolva pe toate, dar eu nu vreau sa-mi irosesc timpul. Timpul meu e prea pretios ca sa imi ocup timpul cu ganduri negative.  Simt ca totul mi-a scapat de sub control, acel control care era punctul meu forte. Nu stiu daca motivul egoismului meu este orgoliul sau iubirea. Nu stiu daca iubesc sau nu. Confuzia e cea mai neplacuta stare. Sunt prinsa intr-un vartej, fara sa stiu unde ma indrept, ce imi doresc sau ce nu-mi doresc. Ma las asa la voia intamplarii. Astept de la el un semn ca sa ma simt mai bine, astept de la el confirmari, pe care oricum stiu ca nu o sa le primesc intr-un final. Dependenta ma face sa actionez in functie de el, si de sentimente. Vreau sa fiu propriul meu stapan  si sa-mi traiesc viata mea, nu viata altuia.
In mine este un conflict, pe care nu stiu cum sa-l rezolv. Sentimente contradictorii imi dau de furca. Sa-l las, si sa-mi vad de viata mea, sa astept pana cand il voi uita? Sau sa continui sa incerc sa fac lucrurile sa mearga ca inainte? Il vreau dar in acelasi timp nu-l mai vreau. E ca o otrava pentru sufletul si pentru corpul meu. Comportamentul lui ma face sa nu mai fiu eu.
Uneori il doresc atat de mult incat imi pare ca este langa mine, dar alteori simt o repulsie fata de orice amintire a noastra. Uneori ma invinovatesc, alteori simt ca el este cel care ma trateaza gresit.

Stiu ca hotararea mea, desi va fi dur sa o iau nu mai poate fi amanata. Si totusi eu trag de timp si el la fel. Nu putem niciunul sa ne desprindem.

Aceste legaturi care s-au creat sunt atat de puternice ca ne tulbura mintea.  Amandoi suntem in aceeasi situatie.

O forta superioara

Cand pierzi pe cineva drag, tot universul se prabuseste peste tine si te sufoca. E greu sa iti mai gasesti oxigenul. Jocul dintre noi a luat sfarsit. Cred ca destinul a decis pentru noi. Era mult prea daunator pentru el sa il mai folosesc in experimentele mele. M-am folosit de el, dar am ajuns sa depinde de el. Nu stiu daca obisnuinta sau iubirea mi l-au instalat in minte. E ca un virus care nu-mi mai da pace ziua si noaptea, 24 de ore din 24. Gandurile mele pentru a-l aduce cat mai aproape, l-au indepartat. Candva nu-l doream, dar era mereu langa mine.
Candva i-am propus un joc: daca ma alege pe mine, va suferi, va fi prins intr-un joc fara scapare, dar va cunoaste ce n-a mai cunoscut; daca va renunta nu va gusta din marul pacatului, insa va fi impacat cu el.
A decis sa mearga pe acelasi drum cu mine , pana binele l-a oprit sa mai continue asa. A inceput sa ii fie din ce in ce mai rau psihic si fizic. Il vedeam ca sufera, in timp ce eu ma simteam tot mai bine. Imi luam puterea din el, ii luam energia si visele. Acest joc a continuat, pana cand nu stiu ce s-a intamplat, dar nu m-a mai cautat deloc. Imi raspundea, dar nu ma mai cauta, nu mai voia sa ma vada.
Si atunci universul meu s-a prabusit. Am constientizat ca am pierdut ceva ce n-am avut niciodata, si ca unele vorbe ar trebui spuse la timpul lor. Stiam ca mai este legat de mine, dar trebuia sa ii dau drumul, sa nu-l mai caut nici eu. Imi spunea ca se simte foarte rau, voiam sa-l ajut, dar nu puteam. Nu mai aveam forta necesara. Am incercat sa-i controlez mintea, dar in timp ce faceam asta ma epuizam pe mine. Ganduri negative se amestecau cu gandurile pozitive, stari contradictorii traiam. Acum eram in extaz pentru ca in clipa urmatoare sa fiu in agonie. Si agonia era atat de puternica, incat simteam ca nu-mi mai doresc sa traiesc. Si atunci, intr-o seara de vara, mi-am dat seama, ca noi suntem manipulati, ca nu eram eu cea care il controla pe el, nici el pe mine, ci ceva superior ne controla pe noi. O forta invizibila tragea sforile, si poate ca radea pe seama noastra, sau ne observa zilnic reactiile. Candva credeam ca am un control foarte bun, si ca nu se poate intampla nimic rau. Credeam ca eu eram cea care il controla pe el, si pe mine si tot. Cand de fapt, amandoi eram marionete, condusi de ceea ce simteam. Simteam lucruri divine, lasam ratiunea deoparte si credeam ca acea fericire va dura mult. Timpul se oprea in loc in acele momente.
Stiam ca trebuie sa renuntam la legatura aceasta dintre noi, dar nu aveam curajul niciunul sa o facem. Si atunci cand stiam ca nu mai am ce sa pierd, am renuntat de a-l mai manipula. I-am spus pentru prima data ca il iubesc, dar ca o sa dispar si ca se va simti mai bine si el si eu. Mi-a spus ca nu vrea sa dispar, dar cred ca stia si el ca e cea mai buna varianta pentru amandoi.
Nu a mai dat niciun semn de viata si cu mare greutate nu l-am mai cautat nici eu. Dar in fiecare clipa simteam ca o otrava in tot corpul, ceva ma indemna sa merg mai departe, sa continui sa ii fac rau. Stiu ca imi vor ramane doar amintirile si numele lui intr-o carte, candva in viitor.
Imi doresc sa pot duce aceasta lupta cu mine insami, de a ma opune acelei forte irezistibile de a-l cauta.
Chiar in clipa in care am renuntat, cel care m-a initiat in aceste taine mi-a scris. Stiu ca el m-a adus pe acest drum, si candva eu eram manipulata de el, si el de o forta superioara, dar acum nu mai reprezenta nimic pentru mine. Nu mai simteam nimic cand ii auzeam vocea, mintea mea era invadata de celalalt. Si credeam ca poate ma va ajuta.... Dar in acest moment nu stiu nici cum, nici cand, ce ma va salva.