Lumină (Chapter 1)

Mulţimea care mă înconjura mă obosea teribil. Eram într-o rochiţă de mătase roşie şi nu înţelegeam nimic: Nici de ce eram imbracată astfel, nici sensul pentru care ma aflam acolo atunci, nici motivul pentru care era plin de adulţi entuziasmaţi. Pare-se nu întelegeam nimic din tot ce ţine de lumea asta, dar nici nu mă stresam prea tare. Aveam lumea mea, plina de poveşti si de idealuri încât nu ma puteam identifica cu nimeni in jurul meu. Eram singură şi nu aveam nicio tangenţă cu vreo fiinţă umană, la fel cum nici ei n-ar fi trebuit să aibă cu mine. Era o prostie să stai de vorba cu cei de-o seama cu tine, cand în afară de plânsete şi ţipete nu ştiau altceva. Ei nu puteau percepe ceea ce eu vorbeam, deşi foarte rar mă auzea cineva spunând ceva. Nu ştiu dacă eu mă întelegeam sau nu, dar ştiu că deşi toţi încercau să interacţioneze cu mine, în acelaşi timp mă ignorau. Mă Durea când ignoranţa venea din partea rudelor, dar nu mă interesa faptul că nu aveam prietene. Comunicam mai bine cu păpuşile sau cu florile, cu câinii sau copacii decât cu un copil plângăcios. În acele momente, pentru mine orice era posibil. Nu existau bariere in mintea mea. Doar părinţii îmi stabileau interdicţii, dar peste treceam foarte uşor, pentru că stiam ce îsi doresc şi respectam cu o sfinţenie ireprosabilă. Eram cel mai ascultător copil posibil, până şi educatoarele mă lăudau, dar nu ştiau că de fapt în mintea mea ştiam tot ce gândesc, ce urmează sa spună şi faptul că eu ma prefăceam ca dorm, ca sa le ascult, nu înseamnă că dormeam efectiv. Vedeau doar esenţa. Copiii mă evitau. Se uitau la mine că la o altfel de persoană, le era frică uneori să vorbească cu mine. Sau poate nu ma puteau asocia cu ei. Nu pot să uit chipurile băieţeilor care mă priveau cu o curiozitate inocentă. În momentul în care mă uitam la ei, îşi aruncau privirea într-o altă direcţie. Fetiţele în schimb erau mai răutăcioase, nu mă priveau aproape deloc, doar ziceau: "E un băieţoi". Aveam părul meu tuns scurt, foarte bogat şi rebel. Poate din cauză ca toate fetiţele erau frumos aranjate iar eu nu, sau pentru ca ele aveau bucle şi păr lung,- mă numeau băieţoi. Nu comunicam cu ei şi nici ei cu mine. Pentru mine nu era necesar, şi aveam şi o oarecare timiditate. Băieţii nu-mi plăceau deloc pentru ca se băteau mereu şi simteam şi ma durea violenţa. Ei se jucau, dar eu simteam loviturile ca şi cum ar fi fost ale mele.

Lecţie de viaţă

Destinul meu devine şi destinul altora. Cursul vieţii mele se împleteşte cu cel al persoanelor care apar subit în viaţa mea şi nu mai dispar. Pot să-i citesc ca pe o carte deschisă, deşi prefer să n-o fac, să păstrez aparenţele, dramul acela de mister care te face să vrei să afli mai multe, să cercetezi. Eu simt şi parcă aş şti tot doar prin ascultarea vocii mele interioare. E atât de simplu, banal de simplu şi totuşi aproape toţi suntem orbi şi ne bucurăm de asta. Simt lucruri despre persoane care nu pot fi descrise în cuvinte, doar le ştii şi ţi le imaginezi, dar cuvintele nu sunt suficiente pentru a le descrie. Cuvintele sunt moarte, nu generează nimic. M-aş sacrifica pentru oameni, deşi ştiu că ei n-ar face la fel pentru mine, şi asta mă bucură. Vreau să dăruiesc tot ce am mai bun, fără a aştepta ceva în schimb. E mai mult decât divin, să poţi să te pui pe locul 2 şi să nu ceri nimic. Iubesc oamenii, chiar dacă majoritatea au renunţat la iubire, chiar dacă aproape toţi nu au nimic de oferit. Simt că am atât de multă iubire în mine, încât aş putea să ofer necondiţionat, şi fără limită. Iubirea m-a salvat şi tot iubirea m-a adus pe calea aceasta. Am fost lipsită prea mult timp de iubire ca să mai pot să ma reîntorc vreodată în lumea aia întunecată în care majoritatea se află. Aş vrea să strig, să le spun persoanelor pe care le iubesc, ceea ce simt, dar cuvintele îmi rămân blocate şi pot doar să exprim, nu chiar să le rostesc. O mare putere aduce şi o mare responsabilitate, sau pericol dacă nu e controlată cum trebuie. Trebuie să ai foarte mare grija cum îti gestionezi gândurile şi în ce fel acţionezi. Nimic nu e întâmplător, totul e trecător, dar o urmă rămâne. Ajungi să renaşti la un moment dat, şi totul se sterge cu buretele, dar asta nu înseamnă nimic, pentru că totul va apărea la momentul potrivit. Ocazii unice în viaţă le ratăm pentru că ne e frică sau aşa simţim, şi totuşi ceea ce facem e bine. Poate nu ne dăm seama pe moment, dar pe urmă vom realiza că e bine ce s-a întamplat, pentru ca noi să ne dezvoltăm personal.

Control

Sunt coplesita. Am fost aruncata intr-un maldar de sentimente, de trairi si nu mai stiu cum sa le controlez. Ma transform zilnic si ma surprind cu fiecare clipa. Am impresia ca sunt un izvor nesecat de un cocktail de ganduri. Nu mai cred in coincidente, cred in semne. Le-am ignorat atat timp si acum nu mai am scapare. Nu poti nega evidentul. Totul ma duce intr-o directie paralela cu scopul meu iar eu inca nu stiu unde se vor intretaia si care e misiunea mea. Mintea mea e cel mai puternic prieten dar si dusman in acelasi timp. O folosesc la maxim, cu fiecare zi tot mai mult, iar acum vrea sa se razbune, isi cauta revansa. Am crezut ca am scapat de lupta interioara, 2 saptamani am fost in extaz total, iar acum se da o batalie in mine. Uneori simt ca nu ma sunt eu in corpul meu ca o forta mai presus de mine, pune stapanire, iar eu ma las condusa ca intr-o transa. Daca ma opun in mine are loc o lupta intensa, ce ma epuizeaza, ma schimba. Ma simt singura pe planeta asta, iar oamenii nu=mi ofera raspunsurile necesare. Cred ca trebuie sa le gasesc in natura.Am rupt contactul cu natura, cu animalele, cu viata. Am fugit inspre oameni, iar acum deoarece am neglijat aceasta parte, ma simt pierduta oarecum. Am redescoperit puteri foarte mari pe care le am si care sunt foarte greu de controlat. Responsabilitatea ma caracterizeaza acum. Trebuie sa preiau cat mai mult controlul.

In alta lume

M-am aşezat cu emoţie si dorinţă de a cunoaşte pe pat lângă ea. Era semiîntuneric şi doar privirea noastră era tot ce conta. Am cautat luminiţa din ochi dar n-am vazut decât absenţa luminii. M-am concentrat pe un punct fix, şi în câteva secunde am pătruns într-o altă lume. Chipul ei se înceţoşa şi devenea din ce în ce mai frumos. Are trăsături de înger, sau de ceva ce nu e lumesc. Ochii ca nişte mărgăritare mari şi bine conturaţi se uita la mine atat de frumos încât nu-mi pot lua privirea. O lumină prinde contur pe faţa ei. Mă aştept să fie galbenă dar e albă. Un alb lăptos, pur, emblematic, care se reflecta în lumină. Ochilor mei nu le vină să creadă. Ceea ce văd e o lumina mare puternică albă. Apare o ceaţă şi chipul ei dispare, dar restul rămâne. Totul e din ce în ce mai incitant. Descopar tot mai multe. Chipul îi dispare şi iarasi apare. O ceaţă placută o învăluie iar trăsăturile ei devin din ce în ce mai fine, mai altfel. Imi vine să-i transmit iubire, iar energia din mine simt cum merge inspre ea. Pe chip îi apare un ochi care dispare foarte rapid. Apoi ochii îi sunt în lacrimi. După deconectare....simteam ca nu mai traiesc în lumea asta, ca sunt într-un corp străin care nu mai reacţionează la fel. Simţeam furnicături în picioare, si parcă nu ma mai ascultau, iar mintea mea zbura. Nu mai eram eu. Sau eram captiva într-un corp.

Candva...demult...

Stau în faţa foii şi pentru prima data cuvintele sunt atât de multe în mine dar nu pot sa le scot afară.E atât de greu să-mi găsesc direcţia, am impresia că nici nu mai stiu cine sunt, ce vreau, ce caut. E dezolant când vezi cum trec zilele, iar tu nu mai eşti la fel, iar cei pe care îi iubeşti se schimbă încontinuu, tot mai repede. Si mă întreb uneori: Care e sensul vieţii? Care e scopul meu? Mă uit cu atata fascinare şi în acelaşi timp deznădejde în jurul meu şi vad pasiuni. Pentru diverse: pictură, dans, drept, fotbal...etc. Vad persoane atat de cuprinse de ceea ce fac, parcă si-ar da viaţa pentru pasiunea lor. Nu se plictisesc şi nu renunţă. Şi apoi mă uit la mine. Nu ştiu care e pasiunea mea adevărată. La început, mă las cuprinsă de entuziasm şi dau ce am mai bun, dar apoi renunţ. Uneori pentru că nu mă simt suficient de bună, alteori obosesc sau îmi piere entuziasmul, şi las totul baltă. Aş da orice sa nu ma schimb, sa perseverez, dar se pare ca prin natura mea, ma adaptez, ma transform.Mereu în căutarea necunoscului, a altor tărâmuri,abandonez ce am. Cu puţine regrete, ma îndrept spre altceva. Iubesc şi apoi mă îndepărtez. Fiecare ar trebui să aiba o misiune în viaţa, dar simt că pentru mine nu există ceva mai mult decât o adiere de vânt. Si totuşi ajung să iubesc tot ce mă înconjoară şi în acelaşi timp să ignor frumuseţea vieţii.

Pana

Uneori am alergat, alteori am mers lin, dar de cele mai multe ori am zburat. M-am avantat in intuneric, fara o directie clara si am plutit asa in necunoscutul cerului mult timp. Am lasat soarta sa decida pentru mine de atatea ori, alegand una dintre variantele pe care viata mi le-a oferit. Am facut alegeri bune sau mai putin bune, dar mereu m-am bazat pe emotii, pe sentimente. A fost bine pana acum, dar nu mi-am acceptat greselile ca fiind greseli si nu am invatat. Exista o varianta mai buna: Cand nu lasi totul la voia intamplarii, cand nu astepti ocazii in viata, cand nu fugi din disperare intr-o parte sau alta, cand creezi tu variantele. La fel ca un profesor care alcatuieste un test pentru studentii lui de la A la Z, asa ne putem crea si noi propria noastra lume. Pune intrebari la care stii raspunsul, programeaza-ti din timp ce ai de facut pentru a atinge scopul final, traieste clipa dar amana recompensa si nu-ti fie frica de deciziile luate. Cea mai importanta diferenta dintre o pana si un arc e ca arcul mereu are o directie clara, o tinta, iar daca pe drum esueaza, conteaza faptul ca a fost aproape si ca data viitoare va ajunge la destinatie. O pana e dusa de vant, la voia acestuia, incoace si incolo, fara un sens, fara un scop.

As vrea sa opresc anii în loc

Aş vrea să opresc anii în loc, să rămân aşa cum sunt acum. Cu fiecare clipă ce trece mă simt tot mai isteaţă dar mai puţin tânără. Iubesc tinereţea, energia, viaţa şi tot ce ţine de asta. Iubesc bărbaţii tineri şi frumoşi, cu chip senin, fără griji şi fără bani. Le-aş fura energia şi zâmbetul si tot.

Ce e dragostea?

Ce e dragostea? Nu stiu dar stiam ca imi doream sa simt acei fiori, pe zi ce trecea tot mai mult. În prăpastia în care eram doar dragostea mă mai putea salva. Devenisem un robot, ghidat de instincte şi de scopurile altora, nu ale mele. Nu mai aveam viaţă şi nici putere. Era trist cum şi ultima picătură se scurgea din mine, iar eu eram matorul principal.Cum moartea mă caracteriza. Şi în intunericul acesta, s-a ivit şi prima dorinţă după atâta timp. -Doamne, vreau sa iubesc, să fiu iarăşi eu insămi; chiar de va fi să mă ardă focul iubirii, chiar de mă va distruge iar flăcările mă vor înghiţi, vreau să simt iarăşi cum fericirea şi extazul curg în mine. Şi dorinţa mi s-a îndeplinit. Nu ştiu ce e, dar o simt. E peste tot în mine, ca o boală în ultima fază.S-a răspândit până la inimă.Dar moartea asta e mult mai dulce, mai aşteptată. O dată ce iubirea fuge de tine, iar şi iar, apare o stare de linişte şi în acelaşi timp de transformare.Eşti un alt om. Sufletul plânge dar mintea te consolează. Din acea frustrare, din eşecul iubirii, abia atunci poti să creezi mai mult ca oricând, mai de preţ fiecare pas pe care il faci. Marile opere s-au născut din acele chinuri în care toţi ne zbatem mai devreme sau mai târziu. Atunci ideile curg. Dacă nu există iubire, nu există nimic. Nici scop, nici vise, nici idei, nici "aer". Esti doar o suflare de vânt, o epavă, un invizibil. Îţi negi propria-ti natură umană şi te transformi în ceva mecanic. Plătesc cu lacrimi fiecare clipă, dar o răscumpăr cu muncă.