Poveste

Îmi place să povestesc şi să-mi imaginez lucruri. Poveştile îmi înfrumuseţează viaţa şi mă liniştesc. Când am vise tulburi, îmi imaginez că fac parte dintr-o poveste de dragoste şi totul apele se liniştesc. Adorm, şi povestea continuă în somn. Aş putea trăi atâtea vieţi, încât niciodată imaginaţia nu m-ar lăsa baltă. Pe tărâmul de poveste, mai nou viaţa nu e roz aşa cum era mai demult. Probabil pentru că nici viaţa mea nu mai e lipsită de griji, de temeri de durere. Zânele de mai demult nu mai sunt zâne , acum sunt femei simple din viaţa reală. Fiecare poate să-şi creeze propria poveste, dar nimeni nu poate să o trăiască.

Acum

Acum totul e aici, pot să ating cu mâna ce mai demult nu aveam dar doream. Amintirile trecutului se întorc ,dar nu sub orice forma ci au luat chip. Parcă aş fi într-un cerc vicios care nu se mai termină, ori într-un roller coaster ce mă ameţeşte. Mi-ai dat vestea că vei fi mai aproape de mine decât aş fi visat vreodată şi tot tu acum îmi pari altceva. Eu m-am schimbat, restul au rămas la fel. Nu mă mai entuziasmează ce mă entuziasma, nu mă mai întristează ce mă întrista, nu mai iubesc ce iubeam. Sunt un alt om şi asta mă face să mă îndepărtez de trecut, deşi e atât de aproape. Gândurile mele înspre tine abia acum te-au legat de mine, dar eu sunt o altă Diana. N-am mai scris de atât de mult timp, tu eşti inspiraţia mea. Am obosit dar in acelaşi timp îmi dai energie.

Dacă tot...

O mână de nisip, şi e de ajuns.Dar când un bloc se ridică peste noapte, peste tine,atunci oare mai poţi respira? Oare te poţi ridica mai sus decât însuşi blocul de nisip? Mă sufoc şi nu mai ajung la capăt. Dacă drumul e aşa de anevoios cum e cerul?
Din prăpastie m-am ridicat şi în prăpastie am ajuns.E atât de întuneric şi de frig aici, încât sunt una cu prăpastia. Parcă mi-e familiar locul,iar pereţii mă îmbraţişează.Mi-au simţit lipsa, de mult nu m-au mai atins. Acum îi mângâi dar inima mi-e pentru a doua oara ruptă.Doar bucăţele micuţe au mai rămas pe jos. Le zdrobesc cu călcâiul şi un rânjet apare pe faţa mea. Dacă tot nu mai am inimă de ce aş mai avea frică?
Dacă nu mai am frică de ce aş mai plânge? Dacă nu mai plâng de ce aş mai "fi"?

Mâine

Nu va mai exista un mâine. Azi şi doar azi e ultima speranţă ce mi-a mai rămas. Mâine voi renaşte, o voi lua de la început. Mâine voi fi alta. O altă persoană, o altă prezenţă. Visul ce m-a ţinut atât de mult în viaţă a murit. O dată cu el a dispărut şi o parte din mine. Am devenit o altă Diana. Nici numele parcă nu mi se mai potriveşte. Nu mai ştiu cum să mă identific, cum să mă privesc. Toţi mă văd aşa cum nu sunt. Interiorul mi-e acoperit de mii de măşti fără ca eu să fi premeditat.
Omul se schimbă in fiecare zi, iar eu de ani de zile sunt la fel. Iubesc la fel.Simt la fel. Aş vrea să pot să cânt si să mă joc. Acum e alta în locul meu,ea se joaca cu părul tău, îţi atinge buzele, şi îţi sărută ochii. Iar eu am luat-o pe alt drum, mult mai alunecos şi mai stramt. Aş vrea sa fug în sus dar am căzut. Mă voi ridica mâine sau mă voi poticni? Voi cânta mâine sau mă voi ingropa în mormane de cărţi?Dar şi mâine e o zi ca oricare alta.

Zburătorul

Am avut un vis care nu părea deloc a fi ireal. Eram pe străzile pustii, fugeam, ne ţineam de mână şi râdeam ca doi copii.Ştiam amândoi că fiecare e făcut pentru altcineva şi totuşi nu ne păsa. Ştiam ca destinul e împotriva noastră şi continuam să ne amăgim şi să ne jucam. Dacă tu erai diavolul, eu am acceptat jocul tău şi tu ai impus regulile.Pentru moment. Simt că acum a venit timpul meu. Nu mă interesa deloc cine şi ce erai.Nici măcar faptul că eşti atât de rece şi de diferit. Creadeam că te cunosc de o viaţă dar nu e deloc aşa. Te ştiu din vis.
Eşti atât de frumos încât de abia te pot privi. Nu-mi plac blonzii, dar tu semeni cu un înger decăzut. Şi când m-ai strâns in braţe şi m-ai sărutat lumea s-a oprit în loc. Doar pentru noi doi. Nici nu ştiam ce se întâmplă,unde mă aflu şi cu cine. Eram pentru veşnicie,acolo,a ta. Doar a ta.Şi frigul ţi-e prieten. Apropierea ta l-a indepărtat. Nu-mi mai amintesc decât plimbarea noastră, braţele ce ma înconjurau, buzele tale, şi aceeasi ochi ce mă urmăresc de mult timp. Zburătorule, ştiam că ai să revii la mine în alte vremuri, şi uite că eşti aici. Aşa cum te-am visat mereu....Şi tot aşa ai plecat, fără să-mi laşi nimic.Nici măcar un fir de păr nemuritor, galben si stralucitor să-mi amintească de tine.

Odată cu tine

O dulce depărtare, dulce iubire. Am alergat înspre tine,iar acum că te-ai ascuns, fug în toate direcţiile. Nu te mai caut decât in mine, pentru că acolo ştiu că te voi găsi mereu. Am renunţat pentru moment, la mine şi la noi, dar la tine cum aş putea-o face? Acum că te-am pierdut, alerg. Şi nu mai ştiu unde să mă opresc, când şi cum. Mă îndrăgostesc, dar îmi trece când te visez. Simt că visul meu nu s-a spulberat,deşi eu insămi am renunţat la el. Undeva, departe, sper că şi gândurile tale sunt la fel.Dar tare mă tem că nu. Echilibrul meu s-a dus, o dată cu visul meu. Aş vrea să-mi auzi gândurile, dar tare mă tem că te-ai pierde în ele, că te-ar absorbi lacome. Aşa cum tu nu inţelegi cuvintele acestea, aşa cum limba română ţi-e străină aşa nici eu nu am înţeles de ce ai fugit şi de ce m-ai lăsat şi pe mine să "fug". M-ai împins fără să vrei în căutarea iubirii,dar cum aş putea eu oare să o găsesc când am întâlnit-o şi în aceeaşi zi am şi pierdut-o, odată cu tine?

Timp.Viaţă.Moarte

Ce e timpul? Ce e viaţa? Ce e moartea?
Sunt noţiuni atât de ambigue că nici măcar nu pot să le dau o definiţie aproximativă.
Dar ştiu că murim în fiecare clipă,o părticica din noi se transformă sau dispare.În unele zile,murim mai mult.Şi din păcate o mare contribuţie o au şi semenii noştri. Ca nişte vampiri ne sug serul vieţii,zi de zi. Chiar cele mai apropiate persoane ne omoară cu indiferenţă, sarcasm, lăcomie, invidie, ură etc. Şi e normal. Suntem singuri în lumea asta, şi aşa am fost mereu. Am constatat destul de târziu singurătatea cu care ne naştem şi imposibilitatea de a-ţi aduna prietenii,rudele,la un loc.Aparent, e posibil,dar distanţa dintre noi şi ceilalţi e nemăsurabil de mare. Doar corpurile sunt apropiate, dar mintea, sufletul, gândurile sunt la mii de kilometri depărtare. De ce un om când moare e uitat atât de repede?(Cu excepţia geniilor şi a altor categorii de persoane).E simplu, pentru că a fost înlocuit. Egoismul ne face să avem grijă doar de viaţa noastră. Încă de la naştere suntem condamnaţi. Ucidem idei,ganduri, vise, dorinţe.Îi infestăm şi pe ei cu nemulţumire, cu eşecurile si frustrările noastre. Societatea ne vrea roboţi:fără sentimente,fără creativitate, fără viata.
Timp...Viaţă ...Moarte...toate sunt legate între ele şi totuşi fiecare are o cu totul altă definiţie. Şi totuşi există viaţă dupa moarte?

Fără sentimente

Fără sentimente. Asa am reactionat când am auzit vestea. Nu o căutam şi totuşi a apărut. Şi am reacţionat atipic mie. Total obiectiv. Nicio emoţie, doar ganduri pasagere. Aşa ca tine. În momentul în care m-ai înlocuit, probabil ca m-aş fi infundat în sentimente de ură, frică, nebunie, iubire şi multe altele. Probabil că aş fi urlat şi o parte din mine ar fi murit. Acum par seacă. Sectorul meu dedicat ţie a fost înlocuit. Iar în momentul în care aud numele tau, programul meu interior nu te recunoaşte, nu reacţioneaza. Eşti un străin,nu ai acces. Şi nici nu mai există nicio portiţă. E ciudat cum lucrurile s-au schimbat, cum lacrimile seacă, cum tristetea se transformă în bucurie, cum omul se maturizează, cum ochii mei văd ce înainte nu puteau să vadă. Şi fiecare schimbare, fiecare surâs, fiecare lacrimă ma duc tot mai departe de tine. Distanţa dintre noi e mai mare decât un ocean, iar oceanul sunt eu.