E bine sa fii bun?

A fi un om bun si a vrea ca toata lumea sa fie fericita, ca totul sa mearga bine in Univers e o dorinta a unora, dar realitatea te face sa renunti uneori la o astfel de dorinta. Unii o numesc slabiciune, altii virtute, eu nu cred ca are un nume. Bunatatea e totul: virtute pentru unii, slabiciune pentru altii, nu cred ca exista un cuvant special care sa se aplice tuturor. Bunatatea se simte, nu se explica. Bunatatea e rara, e pe cale de disparitie, dar daca o ai, esti privilegiat. Chiar daca avem intentii bune, observam deseori ca lucrurile nu ies asa cum vrem noi, ca oamenii sunt atat de diferiti, ca fiecare interpreteaza in felul lui, ca au un mod diferit de a vedea lucrurile. Unii vor profita de bunatatea ta, altii vor fi invidiosi sau te vor compatimi; vor incerca sa zica ca esti naiv, prost,etc. Dar in spatele acestor lucruri tu ramai cu ceva , la care nimeni nu are acces: sufletul tau pur. E mult mai usor sa fii rau, sa profiti, sa minti sa faci pacate decat sa fii bun. Sa fii bun uneori inseamna sa te pui pe tine pe locul doi, sa te lasi calcat in picioare, sa accepti vorbe grele, sa primesti priviri ironice, dar e doar amagire daca tu crezi ca oamenii aceia care sunt rai au ceva de castigat pe termen lung. Vin momente in viata cand poti alege, cum sa-ti conduci viata. Poti deveni rau foarte usor, e mult mai facil sa renunti la bunatate decat la rautate. In acel moment in care ai ales sa inveti sa fii rau, ca lumea sa nu te mai ia de fraier, vei incepe sa te transformi incet incet. Nu-ti va veni a crede cat de usor ti se va parea si cat de frumoasa poate fi viata. Parca asa ar fi trebuit sa fie de la inceput. Vei vedea doar avantaje, vei avea multi prieteni, oameni care sa te sustina, vor veni oportunitati ocazii, totul datorita atitudinii si puterii tale. Vei avea putere asupra altor oameni, si lumea te va respecta. Unora le va fi chiar frica sa te contrazica sau sa nu iti urmeze sfatul. Discutabil e, oare ce vei face cu acea putere? O vei sti controla? Sau te va controla ea pe tine? Tu vei fi atat de prins, astfel ca nu vei mai vedea in jurul tau. Vei crede ca totul e perfect ca lumea te admira, ca cei care te critica sunt invidiosi pe tine si ca tu esti atotcunoscator. Te vei bucura de moment de efectele puterii, dar incetul cu incetul, lumea te va parasi. La fel cum se intampla cu regimurile comuniste. Toate se bazeaza pe aceleasi principii. Nici nu iti vei da seama, dar lumea te va vorbi de rau desi in fata iti vor zambi. Prietenii nu vor mai veni cand ii vei chema, nici nu iti vor spune de ce, dar vor gasi mereu o scuza cu zambetul pe buze. Si tu tot nu-ti vei da seama, vei cunoaste alte si alte persoane, pe care le vei prinde la inceput , dar care la un moment dat vor pleca. Vei fi atat de prins in jocul asta, ca vei crede ca au plecat din cauza ca tu ai vrut sa plece, ca oricum tu esti prea bun pentru ei, dar de fapt vor pleca pentru ca nu vor mai suporta sa te porti in felul acela cu ei. La inceput tu nu vei avea curaj sa vorbesti ca un adevarat dictator, ci le vei arata doar avantajele de a fi prieteni cu tine. Pe urma, obisnuindu-te cu ei si vazand ca s-au implicat emotional vei profita. Iti vei permite sa vorbesti aproape oricum, si nu-ti vei da seama ca vei face ceva gresit. Aceasta e capcana puterii (indiferent ca e vorba de bani, de atitudine, de statut) efectul e acelasi: niciodata nu vei sti ce se intampla in jurul tau desi crezi ca nu poti omite nimic, ca tu observi totul. La un moment dat, daca esti norocos, vei scapa din aceasta capcana. Si atunci cunoscand raul, vei putea aprecia binele. In momentul in care o sa cunosti oameni cu adevarat buni, nu vei mai vrea putere. Vei simti o pace interioara si chiar si iubire. Atunci vei intelege cu adevarat viata, si de ce bunatatea nu e o slabiciune ci o forta extraordinara care face minuni. Atunci vei fi cu adevarat liber, si puterea nu te va mai controla. Atunci vei crea, te vei dezvolta in interior ca niciodata.Atunci vei detine cunoasterea absoluta. Nefericirea acestor oameni e doar nefericirea altor oameni, presiunile venite din partea oamenilor pe care ii iubesc. Nedreptatea din jur, rautatile altor oameni le vei observa la inceput si te va durea, dar cu timpul vei constata ca fericirea ta nu depinde de fericirea celor din jur. Normele sociale nu te pot face fericit, dar nici nefericit daca stii cum sa le integrezi in viata ta.

Suntem prea adormiti ( Ce este Societatea?)

Adevarata problema apare cand monstrii de care ne temem, nu mai sunt cei de sub pat ci cei din mintea noastra. Mintea e cea mai periculoasa arma, te ridica dar te si coboara. Vedem fete monstruoase, grotesti, dar de fapt acele fete sunt fricile noastre. Frustarile acumulate in timp acum s-au transformat in frica, si din oameni simpli si puri, am ajuns niste masti ale societatii. Suntem oameni obedienti, asta e problema, nu faptul ca ne supunem societatii. Societatea va condamna mereu nesupusii, dar problema adevarata e faptul ca suntem adormiti. Suntem atat de pasivi, ca mergem pe strada zilnic, din reflex fara sa observam nimic in jur. Generatia tanara asculta muzica la casti pe strada, ca sa isi mai ingroape supararile si frustarile ca nu pot fi ceea ce sunt. Oamenii batrani pasesc cu frica ca maine un taximetrist nervos va da intr-o zi peste ei, sau ca poate maine nu vor mai avea cum sa-si plateasca taxele, care tot cresc de la zi la zi. Nimeni nu ia atitudine, e mult mai usor sa te supui si sa speri ca va fi mai bine. Societatea ne face sa fim oameni slabi, fricosi, care uneori se tem si de propria umbra, dar o ascund -tot societatea cere sa arati ca un om puternic ca sa razbati in lumea asta. Unii oameni incearca sa manipuleze pe ceilalti pentru a-si ascunde propria lor slabiciune. Fura puterea personala a celor din jur si pentru moment se simt bine, dar noaptea nu stiu de ce au cosmaruri. Se izoleaza de lume tot mai mult , se inchid tot mai mult in ei, sinceritatea devine un defect, dar si-ar dori sa poata striga ca sunt de fapt singuri si tristi. Si atunci ca sa isi mascheze tristetea si singuratatea, merg in locuri unde toti cauta sa socializeze, intra in secte suspecte, unde toti iti vor spune ca iti sunt frati si ca te vor sustine mereu. Uneori chiar se comporta ca niste frati pentru tine, iti acorda atentie si ajutor, in timp ce fratele tau nu te aude datorita propriilor probleme. Zugravim in romane o lume perfecta, dar lumea e departe de a fi perfecta. Lumea e nebuna si noi stim asta doar cand ne trezim, poate nici atunci. E mai usor sa ingropam ceea ce stim decat sa ne gandim la ceea ce presupune cu adevarat. Suntem prea absorbiti ca sa ne castigam existenta si nu mai traim. Aceasta e cea mai mare capcana intinsa vreodata de societate. Te inrobeste definitiv prin necesitatea ta de a-ti castiga traiul zilnic. Din acel moment devii obedient pentru ca nu ai de ales, pentru ca toti te preseaza. Nimeni nu iti vrea binele, sau si daca ti-l vrea se datoreaza doar datorita propriului interes. Din pasari libere devenim gaini. Din pacate, aceasta e realitatea. Pe pasari nu le opreste nimic si nimeni sa zboare, sa se inalte tot mai sus, dar gainile nici macar nu-si dau seama ca nu pot zbura, faptul ca cineva le da de mancare le face sa fie supuse, desi ele sunt folosite, sunt instrumente in mainile oamenilor, pana intr-o zi cand vor fi taiate, pentru ca si-au indeplinit scopul. Multi oameni ajung declarati nebuni, pentru ca isi pierd orientarea datorita suferintei, altii nu sunt declarati astfel, dar au iesiri violente, pentru ca acumuleaza tot mai multe frustari. Adevarul e unul singur: esti singur intr-o societate corupta, desi ai iluzia ca ai prieteni care sunt alaturi de tine. Exista si prieteni adevarati, dar in fond, fiecare are drumul lui in viata, si tot solitar ramai.

Un loc de munca

Cand esti prea prins in lucru, nu mai vezi in jurul tau. Universul tau se restrange doar la ceea ce lucrezi, iar restul capata un non-sens, o pierdere de vreme. Esti atat de limitat, ca peretii din jurul tau se ingroasa pe masura ce avansezi in cariera si nu mai poti strabate dincolo de ei, sa vezi minunatiile lumii.Crezi ca ai putere, crezi ca vei avea statut, apreciere, ca oamenii te vor respecta si poate chiar iubi, dar de fapt tu iti construiesti pieirea pe o iluzie. Acea himera iti este hrana pentru suflet, dar e o capcana. Frustarile sunt inevitabile si iti vor ajunge prieteni buni. Nu poti trai fara munca, dar unele profesii, meserii iti demonstreaza ca esti un sclav. Doar ceva facut natural, venit din tine, din propria ta inspiratie, iti poate alina sufletul. Doar ca loc pentru artisti nu mai prea exista. Lumea nu vrea artisti, ci roboti. Lumea nu vrea vorbe, ci hartii. Lumea nu vrea inspiratie, ci copiere. Lumea nu vrea dedicare ci sclavie. Persoanele uita ca nu exista egalitate intre om si job, asa cum nu exista egalitate intre om si ceea ce creeaza. Cand omul cladeste ceva, e un dar al divinitatii. Cand omul distruge, e o reactie. Cand omul distruge ca apoi sa construiasca e o neintelegere, un conflict in acel om. De obicei suntem debusolati, nu stim ce vrem, dar cand e momentul sa facem ceva, in noi se manifesta o imensa atractie. Am auzit deseori ca in viata nu facem doar ce ne place, ci si ce nu ne place. E corect, dar exista o diferenta. Cand facem ce nu ne place, pentru a ne corecta un viciu, pentru a ne desavarsi ca persoane, pentru a evolua, e bine. O facem pentru noi, pentru ca suntem obligati sa evoluam, sa crestem. Dar cand mergem contra curentului, cand toata fiinta noastra striga ca nu e directia cea buna, dar totusi insistam datorita presiunilor sociale, datorita asteptarilor noastre false, datorita visurilor pe care le-am avut inca din copilarie, efectul va fi devastator. Vom trece prin multe suferinte, poate chiar esecuri pana ne vom da seama ca locul nostru nu e acolo. Sau poate nici nu vom constata, pentru ca vom fi prea prinsi in aceasta furtuna si nu vom mai vedea soarele. Frica e cea care ne salveaza uneori, dar ne si impinge spre lucruri rele pentru noi. Frica e si buna si rea la fel cum un loc de munca poate fi si bun si rau pentru noi.

Momente magice

Lumea a invatat sa nu mai simta. Ne-am conditionat atat de bine pornirile astfel incat nu mai putem simti fiorii unui sarut, sau ai unui zambet. Am devenit roboti, pentru ca frica ne-a programat astfel. Cand eram copii, totul era altfel. Acum nimic nu ne mai entuziasmeaza, nimic nu ne mai provoaca. Ne-am conditionat mental, sa nu mai apreciem lucrurile simple. Toti ne dorim bani, statut si apreciere, dar am uitat de clipele de extaz pe care ni le poate oferi o persoana sau o idee. Si asa apar frustarile. Odata cu frustarile, devenim cel mai mare dusman al corpului nostru. Ne autodistrugem si nici macar nu realizam cand de ingropati suntem in cotidian. Sa simti e cel mai frumos lucru care ti se poate intampla.Corpul tau are nevoie de asemenea doze de placere. Putem avea clipe minunate , alaturi de oameni minunati chiar daca la un moment dat acei oameni vor pleca. Constat cu tristete ca exista persoane care niciodata nu au simtit ceea ce unii oameni pot simti. Am avut momente in care simteam ca lesin de placere, doar cand priveam chipul barbatului dorit, momente in care stomacul imi fremata doar pentru ca asteptam cu nerabdare sa treaca orele sa ma intalnesc cu o persoana pe care o apreciam, momente in care nu mai stiam ce sa fac datorita emotiilor, pentru ca urma sa vorbesc cu o persoana inteleapta, momente in care nu mai stiam sa respir pentru ca urma sa ma sarute un baiat frumos, momente in care timpul trecea fara sa imi dau seama pentru ca cineva ma tinea in brate, momente in care as fi dat orice sa spun ce simt, dar frica ma oprea, momente in care asteptam cu nerabdare sa sune telefonul si in momentul in care suna fiori ma zguduiau, ca apoi sa ma intristez cand vedeam ca nu e El, momente care te duc pe cele mai inalte culmi, momente magice.

Pasiunea si emotiile sunt in noi

Era intuneric, dar eram inconjurata de straini si de cunoscuti, ceea ce normal ar fi trebuit sa-mi dea o doza de lejeritate. Dimpotriva, ma simteam si mai stinghera. Meditam, cum obisnuiesc mai nou si priveam pe furis oamenii. Nici eu nu stiu de ce le cautam reactiile, probabil ca sa maschez starea mea de neliniste. Toata agitatia mea o cauza el. EL fiind o veche pasiune care a trecut surprinzator de repede. Acum nu mai simteam nimic, nu imi mai inchipuiam nimic, dar totusi nelinistea era in mine. Imi vorbea uneori, dar abia il auzeam. Nu stiu daca din cauza emotiilor sau a zgomotului infernal. Ma cuprindea un vag sentiment de vinovatie. Am invatat ceva: Suntem oameni si oricat am reprima, simtim mai presus de orice. Iubirea, pasiunea, furia e in noi. Putem sa o stingem cand vrem, putem sa facem in asa fel sa nu mai simtim, dar e in noi. Negam cu vehementa acest fapt, dar stiam ca ceva exista in oricine. Mi-am dat seama, doar cand mi-a atins bratul. In acel moment un curent mi-a strabatut tot corpul, desi era o simpla atingere. Mi-a placut. Dar gandurile mele, erau altundeva, nu erau aici.Nu mai puteam sa-mi imaginez nimic cu el, nici macar nu-l mai placeam. Ma intrebam cum am putut sa ma uit candva la el si chiar sa am fantezii. Cand m-a atins, am simtit si eram in extaz, dar mi-am dat seama ca noi suntem doar biete instrumente in mana naturii noastre. Pasiunea e artificiala. Apare intr-o secunda, si la fel de repede dispare. Te face sa-ti pierzi mintile uneori, si peste cateva zile poate nici nu-ti mai amintesti ce ai simtit candva. Ma gandeam la lucrurile astea, si-mi dadeam seama cat de slabi suntem ca oameni. Trairile noastre false ne conduc viata, ne manipuleaza, ne fac sa fim sclavi. Cu toate ca am constientizat, simt o dependenta de acele trairi. Nimic nu e mai inaltator pentru mine, decat sa simt, sa fiu vie, sa traiesc ceea ce multi isi reprima. Stiu ca toate se vor sfarsi, dar amintirea uneori poate reinvia ceea ce ai simtit candva. Cand simti acel fior cum iti strabate corpul, nimic nu mai conteaza. Sa fii rational e un lucru inteligent, dar sa te lasi condus pentru cateva clipe de pasiune esti un zeu.

In your name I find meaning

Astazi nu mai am vise. Sau poate doar sunt ingropate si mi-e greu sa le redescopar. Ceea ce visam ieri azi nu mai are sens pentru mine. E un chin sa trag incontinuu de mine pentru ceva ce nu-mi doresc. Ceea ce imi doresc eu ma face sa apelez la mijloace care ma chinuie. Candva imi placeau etapele dar acum sunt ca niste scari subrede care oricand se pot prabusi si sa ma ia odata cu ele, sa ma ingroape, sa ma sugrume. Nu imi mai stiu destinul dar nici nu vreau sa-l aflu. Simt ca nu ma mai intereseaza nimic lumesc si nu mai poate sa ma atinga nimic. Tot ceea ce mai conteaza sunt eu si doar eu. Frica e si ea prezenta in orice coltisor al corpului meu, mai putin in minte. Acolo nu are acces. Sunt intr-o stare de adormire generala si merg asa in continuare. Cred ca toti suntem adormiti si nu ne dam seama.

Doar vise

Tu mi-esti atat de asemanator, doar conditia sociala ne diferentiaza. Poate daca am fi inversat familiile, eu nu as mai fi ce sunt si tu n-ai mai fi ce esti. Ar fi o inversare a calitatilor noastre, cu acelasi substrat ingropat de trecerea timpului. Inca de cand eram copii te-am simtit si te-am cunoscut fara sa imi doresc ceva. Acum ca aparent avem drumuri atat de diferite vreau sa te ajut.Nici eu nu stiu cu ce, dar asta mi-e chemarea sa fiu langa tine. Amandoi iubim, dar nu unul pe celalalt. Nici nu am putea vreodata sa ne indragim, noi persoane crescute atat de diferit. Pentru noi nu exista sanse, sperante decat vise. Dar si visele nu sunt de orice fel ci sunt create in cele mai ascunse cotloane ale mintii. Pe furis, ne gandim unul la celelalt. Si cand eu mi te imaginez in minte tu ma cauti in viata reala. Ce e viata daca nu o serie de coincidente....Parca te-as suna....si tu mi-ai raspunde cu o promptitudine uluitoare. Eu te chem langa mine si tu ma visezi. Intre noi nu exista vorbe, doar simtiri. Nu exista fapte doar vise.

Adonis

Ai aparut ca o lumina in cele mai ascunse colturi ale mintii mele. Nu stiu cine esti, nu te cunosc dar te-am vazut si stiu ca in curand te voi cunoaste, baiat cu par balai. Uite cum iubirea e tot ce mai conteaza, doar ea ma inspira si ma indruma, ma aduce in pragul disperarii si imi ofera o oaza de fericire. Simt cum ma chemi la tine, si imi calauzesti pasii. Cum e viata.... Uneori nu urmezi ceea ce doresti ci ceea ce ti-e scris. De fapt chiar ajungi sa crezi in aceasta himera, in care tu esti prins ca o musca intr-o panza de paiajen. Crezi ca sunt gandurile si dorintele tale, cand de fapt majoritatea iti sunt induse. Toti reactionam la stimuli, si tu Adonis, ma tentezi mereu in gandurile mele. Eu azi iubesc, dar nu pe tine. Iubesc aproape tot si in acelasi timp urasc....Am ajuns sa iubesc si muzica prin tine.

Lumină (Chapter 1)

Mulţimea care mă înconjura mă obosea teribil. Eram într-o rochiţă de mătase roşie şi nu înţelegeam nimic: Nici de ce eram imbracată astfel, nici sensul pentru care ma aflam acolo atunci, nici motivul pentru care era plin de adulţi entuziasmaţi. Pare-se nu întelegeam nimic din tot ce ţine de lumea asta, dar nici nu mă stresam prea tare. Aveam lumea mea, plina de poveşti si de idealuri încât nu ma puteam identifica cu nimeni in jurul meu. Eram singură şi nu aveam nicio tangenţă cu vreo fiinţă umană, la fel cum nici ei n-ar fi trebuit să aibă cu mine. Era o prostie să stai de vorba cu cei de-o seama cu tine, cand în afară de plânsete şi ţipete nu ştiau altceva. Ei nu puteau percepe ceea ce eu vorbeam, deşi foarte rar mă auzea cineva spunând ceva. Nu ştiu dacă eu mă întelegeam sau nu, dar ştiu că deşi toţi încercau să interacţioneze cu mine, în acelaşi timp mă ignorau. Mă Durea când ignoranţa venea din partea rudelor, dar nu mă interesa faptul că nu aveam prietene. Comunicam mai bine cu păpuşile sau cu florile, cu câinii sau copacii decât cu un copil plângăcios. În acele momente, pentru mine orice era posibil. Nu existau bariere in mintea mea. Doar părinţii îmi stabileau interdicţii, dar peste treceam foarte uşor, pentru că stiam ce îsi doresc şi respectam cu o sfinţenie ireprosabilă. Eram cel mai ascultător copil posibil, până şi educatoarele mă lăudau, dar nu ştiau că de fapt în mintea mea ştiam tot ce gândesc, ce urmează sa spună şi faptul că eu ma prefăceam ca dorm, ca sa le ascult, nu înseamnă că dormeam efectiv. Vedeau doar esenţa. Copiii mă evitau. Se uitau la mine că la o altfel de persoană, le era frică uneori să vorbească cu mine. Sau poate nu ma puteau asocia cu ei. Nu pot să uit chipurile băieţeilor care mă priveau cu o curiozitate inocentă. În momentul în care mă uitam la ei, îşi aruncau privirea într-o altă direcţie. Fetiţele în schimb erau mai răutăcioase, nu mă priveau aproape deloc, doar ziceau: "E un băieţoi". Aveam părul meu tuns scurt, foarte bogat şi rebel. Poate din cauză ca toate fetiţele erau frumos aranjate iar eu nu, sau pentru ca ele aveau bucle şi păr lung,- mă numeau băieţoi. Nu comunicam cu ei şi nici ei cu mine. Pentru mine nu era necesar, şi aveam şi o oarecare timiditate. Băieţii nu-mi plăceau deloc pentru ca se băteau mereu şi simteam şi ma durea violenţa. Ei se jucau, dar eu simteam loviturile ca şi cum ar fi fost ale mele.

Lecţie de viaţă

Destinul meu devine şi destinul altora. Cursul vieţii mele se împleteşte cu cel al persoanelor care apar subit în viaţa mea şi nu mai dispar. Pot să-i citesc ca pe o carte deschisă, deşi prefer să n-o fac, să păstrez aparenţele, dramul acela de mister care te face să vrei să afli mai multe, să cercetezi. Eu simt şi parcă aş şti tot doar prin ascultarea vocii mele interioare. E atât de simplu, banal de simplu şi totuşi aproape toţi suntem orbi şi ne bucurăm de asta. Simt lucruri despre persoane care nu pot fi descrise în cuvinte, doar le ştii şi ţi le imaginezi, dar cuvintele nu sunt suficiente pentru a le descrie. Cuvintele sunt moarte, nu generează nimic. M-aş sacrifica pentru oameni, deşi ştiu că ei n-ar face la fel pentru mine, şi asta mă bucură. Vreau să dăruiesc tot ce am mai bun, fără a aştepta ceva în schimb. E mai mult decât divin, să poţi să te pui pe locul 2 şi să nu ceri nimic. Iubesc oamenii, chiar dacă majoritatea au renunţat la iubire, chiar dacă aproape toţi nu au nimic de oferit. Simt că am atât de multă iubire în mine, încât aş putea să ofer necondiţionat, şi fără limită. Iubirea m-a salvat şi tot iubirea m-a adus pe calea aceasta. Am fost lipsită prea mult timp de iubire ca să mai pot să ma reîntorc vreodată în lumea aia întunecată în care majoritatea se află. Aş vrea să strig, să le spun persoanelor pe care le iubesc, ceea ce simt, dar cuvintele îmi rămân blocate şi pot doar să exprim, nu chiar să le rostesc. O mare putere aduce şi o mare responsabilitate, sau pericol dacă nu e controlată cum trebuie. Trebuie să ai foarte mare grija cum îti gestionezi gândurile şi în ce fel acţionezi. Nimic nu e întâmplător, totul e trecător, dar o urmă rămâne. Ajungi să renaşti la un moment dat, şi totul se sterge cu buretele, dar asta nu înseamnă nimic, pentru că totul va apărea la momentul potrivit. Ocazii unice în viaţă le ratăm pentru că ne e frică sau aşa simţim, şi totuşi ceea ce facem e bine. Poate nu ne dăm seama pe moment, dar pe urmă vom realiza că e bine ce s-a întamplat, pentru ca noi să ne dezvoltăm personal.

Control

Sunt coplesita. Am fost aruncata intr-un maldar de sentimente, de trairi si nu mai stiu cum sa le controlez. Ma transform zilnic si ma surprind cu fiecare clipa. Am impresia ca sunt un izvor nesecat de un cocktail de ganduri. Nu mai cred in coincidente, cred in semne. Le-am ignorat atat timp si acum nu mai am scapare. Nu poti nega evidentul. Totul ma duce intr-o directie paralela cu scopul meu iar eu inca nu stiu unde se vor intretaia si care e misiunea mea. Mintea mea e cel mai puternic prieten dar si dusman in acelasi timp. O folosesc la maxim, cu fiecare zi tot mai mult, iar acum vrea sa se razbune, isi cauta revansa. Am crezut ca am scapat de lupta interioara, 2 saptamani am fost in extaz total, iar acum se da o batalie in mine. Uneori simt ca nu ma sunt eu in corpul meu ca o forta mai presus de mine, pune stapanire, iar eu ma las condusa ca intr-o transa. Daca ma opun in mine are loc o lupta intensa, ce ma epuizeaza, ma schimba. Ma simt singura pe planeta asta, iar oamenii nu=mi ofera raspunsurile necesare. Cred ca trebuie sa le gasesc in natura.Am rupt contactul cu natura, cu animalele, cu viata. Am fugit inspre oameni, iar acum deoarece am neglijat aceasta parte, ma simt pierduta oarecum. Am redescoperit puteri foarte mari pe care le am si care sunt foarte greu de controlat. Responsabilitatea ma caracterizeaza acum. Trebuie sa preiau cat mai mult controlul.

In alta lume

M-am aşezat cu emoţie si dorinţă de a cunoaşte pe pat lângă ea. Era semiîntuneric şi doar privirea noastră era tot ce conta. Am cautat luminiţa din ochi dar n-am vazut decât absenţa luminii. M-am concentrat pe un punct fix, şi în câteva secunde am pătruns într-o altă lume. Chipul ei se înceţoşa şi devenea din ce în ce mai frumos. Are trăsături de înger, sau de ceva ce nu e lumesc. Ochii ca nişte mărgăritare mari şi bine conturaţi se uita la mine atat de frumos încât nu-mi pot lua privirea. O lumină prinde contur pe faţa ei. Mă aştept să fie galbenă dar e albă. Un alb lăptos, pur, emblematic, care se reflecta în lumină. Ochilor mei nu le vină să creadă. Ceea ce văd e o lumina mare puternică albă. Apare o ceaţă şi chipul ei dispare, dar restul rămâne. Totul e din ce în ce mai incitant. Descopar tot mai multe. Chipul îi dispare şi iarasi apare. O ceaţă placută o învăluie iar trăsăturile ei devin din ce în ce mai fine, mai altfel. Imi vine să-i transmit iubire, iar energia din mine simt cum merge inspre ea. Pe chip îi apare un ochi care dispare foarte rapid. Apoi ochii îi sunt în lacrimi. După deconectare....simteam ca nu mai traiesc în lumea asta, ca sunt într-un corp străin care nu mai reacţionează la fel. Simţeam furnicături în picioare, si parcă nu ma mai ascultau, iar mintea mea zbura. Nu mai eram eu. Sau eram captiva într-un corp.

Candva...demult...

Stau în faţa foii şi pentru prima data cuvintele sunt atât de multe în mine dar nu pot sa le scot afară.E atât de greu să-mi găsesc direcţia, am impresia că nici nu mai stiu cine sunt, ce vreau, ce caut. E dezolant când vezi cum trec zilele, iar tu nu mai eşti la fel, iar cei pe care îi iubeşti se schimbă încontinuu, tot mai repede. Si mă întreb uneori: Care e sensul vieţii? Care e scopul meu? Mă uit cu atata fascinare şi în acelaşi timp deznădejde în jurul meu şi vad pasiuni. Pentru diverse: pictură, dans, drept, fotbal...etc. Vad persoane atat de cuprinse de ceea ce fac, parcă si-ar da viaţa pentru pasiunea lor. Nu se plictisesc şi nu renunţă. Şi apoi mă uit la mine. Nu ştiu care e pasiunea mea adevărată. La început, mă las cuprinsă de entuziasm şi dau ce am mai bun, dar apoi renunţ. Uneori pentru că nu mă simt suficient de bună, alteori obosesc sau îmi piere entuziasmul, şi las totul baltă. Aş da orice sa nu ma schimb, sa perseverez, dar se pare ca prin natura mea, ma adaptez, ma transform.Mereu în căutarea necunoscului, a altor tărâmuri,abandonez ce am. Cu puţine regrete, ma îndrept spre altceva. Iubesc şi apoi mă îndepărtez. Fiecare ar trebui să aiba o misiune în viaţa, dar simt că pentru mine nu există ceva mai mult decât o adiere de vânt. Si totuşi ajung să iubesc tot ce mă înconjoară şi în acelaşi timp să ignor frumuseţea vieţii.