Un val

Imi doresc sa fiu un val al marii. Flux si reflux. Acum aici, acum acolo, acum mai lent, acum mai rapid.As fi fara griji, fara ganduri, doar un observator a ceea ce se intampla in jurul meu.
As avea toata libertatea din lume, dar n-as iubi cum iubeste un om. As iubi altfel, mai divin. As iubi tot ce ma inconjoara, o iubire calda, sau mistuitoare.

Dar eu nu sunt un val, sunt doar o furnica umana in imensitatea asta mare si nu inteleg iubirea.
De asemenea, nu inteleg pasiunea, nici ura, nici resentimentele. Toate aceste sentimente cand le analizez, isi schimba forma. Cand le traiesc, cand sunt in mijlocul furtunii, e diferit. Dar cand sunt un observator, ceea ce am trait nu mai are sens. Uneori ma gandeam cum ar fi sa avem toti un buton on/off pe care sa il putem controla asa cum vrem. Sa ne oprim emotiile, sau sa le pornim dupa bunul plac.
Emotiile sunt de mai multe feluri.
Ceea ce simteam pentru el, era ceva special, si nu tinea de iubire, de pasiune. Tinea de adoratie, de extaz, de admiratie profunda. Era un profesor, un mentor pentru mine si niciodata nu mi-as fi imaginat ca isi va intoarce privirea inspre mine. Dar a facut-o pentru o scurta perioada, si eu ma simteam ca in rai. Pieptul simteam ca imi va exploda in mii de bucati cand i-am auzit vocea si cuvintele.

Poate era doar imaginatia mea , imi spuneam, sau poate eram un val, un observator al lumii. Dar nu, in imensitatea asta mare, l-am gasit, si el m-a zarit si totul s-a schimbat. Perceptia mea asupra vietii, asupra fericirii acum era diferita. Imi doream sa fiu ca el, il admiram, il divinizam, si era pentru prima data acest sentiment pentru mine.

Si in mintea mea se conturau tot mai multe raspunsuri, incetul cu incetul. Stiam ca trebuie sa ii demonstrez ca meritam sa imi acorde atentie. Aveam de gand sa aflu toate raspunsurile pe care voiam sa le stiu de atatia ani si pe care el mi le putea oferi.

Platonic

Traiam o iubire platonica, care crestea tot mai mult in fiecare zi. Cultura lui straina, era ceva exotic pentru mine, si ma atragea ca un magnet. Faptul ca era atat de diferit, ma facea sa ma simt mult mai bine cand observam ca avem foarte multe in comun, in ciuda acestei diferente. Nu era ceva rational si eram constienta ca imaginatia mea contribuia cel mai mult la intensificarea atractiei pe care o simteam. Aveam amandoi o imaginatie foarte bogata si era pentru prima data cand am cunoscut un barbat asemanator mie din acest punct de vedere.Ne visam aproape zilnic si ne impartaseam visele entuziasmati, apoi le interpretam. Fiecare dadea interpretarea pe care o dorea sau de care ii era cel mai frica. Imi imaginam seara ca ma sarutam cu el, dar pentru ca buzele noastre nu s-au mai atins de mult timp, imi era tot mai greu sa simulez acel sarut in mintea mea. Si in acel moment, cred ca ne apropiam sufleteste unul de celalalt, deoarece povesteam vrute si nevrute. Nu cred ca am mai vorbit cu cineva atat de mult. Ma placea pentru ca eram diferita, iar eu il placeam pentru ca era diferit.
Imi placea, dar in acelasi timp nu voiam ca aceasta poveste sa avanseze prea mult. Nu-mi doream o relatie cu el, si era pentru prima data cand eram innebunita dupa cineva, dar nu doream nimic mai mult. Intuiam ca era un barbat gelos si desi ma feream de genul acesta de barbati, acum nu ma afecta prea mult, pentru ca nu doream sa avem ceva mai mult. Imi doream o iubire platonica, fara obligatii, fara angajamente, fara asteptari.

Mirajul

A fost o lunga perioada in care credeam ca daca renunt la mine, la visurile mele si urmez o cariera infloritoare, o sa fiu fericita. Nu mi-am indeplinit visul in cariera, dar cand eram aproape sa il indeplinesc, fugeam sau eram indiferenta.  Ceea ce inainte ma entuziasma, acum ma lasa indiferenta. Miile de dezamagiri, sau chiar esecuri, mi-au schimbat perceptia asupra vietii, m-au transformat intr-o fiinta insensibila,in ceea ce priveste oportunitatea de a lucra intr-un mediu sanatos. Singura mea fericire acum era iubirea. Iubeam, fara limite, fara ganduri, fara prejudecati, pe persoana pe care ma asteptam cel mai putin sa o iubesc. Diferenta de cultura, ma atragea incredibil de mult, mai mult decat cariera, decat orice. As fi dat cu piciorul la orice oportunitate, pentru a petrece cateva clipe cu Engin. Candva, posibilitatea de a lucra intr-o multinationala, era visul meu suprem, tremuram in fata acestui gand, iar acum nu ma mai interesa, ba chiar ma incomoda. Stiam ca imi fura din timpul pe care voiam sa-l petrec cu el, ca imi fura libertatea, pe care acum o aveam. Prietenii ma intrebau :"Si bine, cu cariera cum ramane? Ce vrei sa faci?" Si atunci, radiam de fericire, lucru pe care ii aduce pe ei intr-o stare de uimire si le raspundeam "Nimic!". Nu intelegeau ce se intampla cu mine, se asteptau sa fiu deprimata, sa fiu o epava, in urma lungilor siruri de esecuri, dar de fapt, straluceam mai mult ca de obicei. Era un paradox pentru ei. Oare nu esecurile ar trebui sa ma duca intr-o stare deplorabila? Faptul ca nu aveam un scop in viata, ca nu am avut niciun succes, trebuia sa fie o sursa de nefericire, care sa imi graveze chipul. Dar de fapt, eu intineream si sadeam dubii in sufletul lor. Acum eram o alta persoana, atat fizic cat si cu o alta personalitate.
Cu toate acestea, desi iubirea mea crestea pe zi ce trece, si imi divinizam tot mai mult sufletul pereche, starea mea fizica nu era foarte buna. Uitam sa mananc, uitam sa beau, uitam sa dorm, si aceste excese aveau efecte asupra sanatatii mele. Dar nu uitam sa ma gandesc la el, la fel cum nu uitam sa respir. Stiam ca e un vis copilaresc, ca adolescenta e caracteristica pentru aceste trairi, dar cu toate ca eram constienta de asta, imi placea sa ma afund tot mai mult in aceste placere. Eram oarba, dar imi placea. Stiam ca in cateva saptamani, luni, totul va disparea, dar voiam sa traiesc cat mai mult momentul. Imi placea sa mi-l imaginez langa mine. Corpul meu imi dadea o stare incredibila, astfel incat ore in sir savuram singura in tacere acea placere, uitand complet de mancare. Imi configuram chipul sau in minte, si imi fauream povesti cu noi doi. Cand il sarutam mental, era ca si cum ar fi fost real, poate chiar mai placut.
Ma gandeam, cum putem avea aceasta capacitate, sa ne indragostim mereu, din nou. Cum putem uita atat de usor aceste trairi, odata cu timpul? Povesti similare pe care le traisem acum cativa ani, sau chiar cateva luni, acum era prafuite, uitate sau sterse de trecerea timpului. In mintea mea, el era perfect acum, dar stiam ca daca as petrece mai mult timp cu el, totul ar fi un miraj. Mirajul de a-ti diviniza persoana de care te indragostesti la inceput. El a vindecat o rana mai veche, si stiam ca la un moment dat alta persoana , va vindeca ranile pe care mi le va produce el. Era un cerc vicios din care nu mai puteai iesi. Eram sclava pasiunii, eram constienta de asta, dar imi placea. Nu-mi doream sa fiu deasupra sentimentelor, sa le disec, sa le observ, sa rad de naivitatea indragostitilor, imi doream doar sa le traiesc la cote maxime. Ce folos ca esti constient si ca realizezi toate procesele si dedesubturile, cand nu esti capabil de a simti un fior. Eu cautam sa-mi provoc stari placute, nu sa le reprim ca mai demult. Stiam ca timpul trece, ca in curand nu voi mai fi frumoasa, si voiam sa profit de fiecare ocazie. Imi doream cariera, dar in acelasi timp nu voiam sa-mi sacrific frumusetea, trairile, pentru cariera, ca intr-un sfarsit sa raman cu laude, dar singura.

Bulgaria

Am fugit de la realitate si am plecat departe la mare. Stiam ca o sa gasesc sensul vietii mele, ceva ce ma putea implini si ce imi lipsea de ani de zile, dar nu stiam unde si cand. M-am lasat purtata de val, fara planuri fara ganduri. Nu stiam ce voi gasi, dar stiam ca o parte din visele mele se vor realiza.
Imi doream sa traiesc o aventura, sa ies din limitele pe care Clujul mi le oferea, sa ies din rutina zilnica si din zona de confort.
Am ajuns in sfarsit la mare, dar simteam ca nu apartin acelei lumi. Imbratisam marea, dar ea ma respingea. Au fost 5 zile de tristete, de melancolie. Oare chiar am renuntat la tot pentru atat? Nu ma regaseam in grupul in care eram, nu ma regaseam in plaja, in mare. Ma simteam singura pe lume, fara vise, fara placere.
Si dupa acele 5 zile anoste, au urmat 3 zile de vis. Viata a facut sa ajung intr-un loc in care nu m-as fi gandit: in Bulgaria la Nisipurile de Aur. Auzisem des de acest loc, dar nu m-am gandit niciodata sa-l vizitez.
Nu stiam unde voi ajunge, dar inca o data am fugit de o realitate care ma macina.
Cand am intrat in Bulgaria, am simtit o unda de caldura in interior, ca si cum destinul meu avea sa se implineasca, simteam ca sunt pe calea cea bun si ca am facut cea mai buna alegere.
Gandul meu era tot la mare si nu mai aveam rabdare pana urmatoarea zi, voiam sa ma adancesc in ea si sa o simt. Dar pentru ca accesul nu era facil la plaja, am ramas la o petrecere de salsa, organizata aproape de hotelul unde eram cazata.
Dansurile candva erau viata mea, dar acum ma indepartasem prea mult de ele. Nu credeam ca mai pot simti ceva cand dansez. Am ales totusi sa merg sa dansez, pentru a nu ma plictisi singura in hotel, ca si in zilele anterioare.
Nici nu am ajuns bine, ca am fost chemata la dans. Dansam, ca si cum nimic nu ar mai exista pe lume. Nu vedeam nimic in jur, nu-mi vedeam partenerii de dans, doar muzica era tot ce ma interesa. La un moment dat, am intrat intr-o transa, iar miscarile mele parca erau dintr-o alta lume. Nu stiam ca pot sa dansez cu asemenea lejeritate. Dansul ma trezea la viata si in acelasi timp ma adormea cu totul. Sa ma pierd asa in muzica, era o optiune destul de buna. Am dansat tot cu alte persoane, si cu fiecare era diferit.
Mi-am recastigat increderea in mine si pasiunea pentru dans. Mi-am dat seama ca a trebuit sa fac un asemenea ocol pentru a primi un mesaj simplu : sa ma reapuc de dans.
Acea seara a fost magica. Inca de cand am intrat in sala de dans, nu stiam pe nimeni, dar toti imi zambeau si ma simteam ca acasa, desi nu intelegeam o boaba din acea limba.
Un baiat micut de statura, putin creol, cu ochi asiatici, ma privea in timp ce asteptam la toaleta. Mi-a atras atentia, dar nu stiam in ce fel. Nu ma simteam atrasa fizic, dar in acelasi timp simteam ca fac parte din universul lui. Nu am dat importanta acestui gand, dar simteam cum ma privea insistent.
Am continuat sa dansez, si la un moment dat m-a chemat baiatul cu ochii asiatici la dans.
Dansa foarte bine, avea miscari foarte senzuale, dar nu am simtit nimic mai aparte, poate doar un gand ciudat, care mi se parea banal.Mi-a cerut numarul de telefon si mi-am dat seama ca e interesat de mine, mai ales ca urmatoarele dansuri m-a chemat iarasi. Dar nu am acordat atentie acestui fapt, inca ma simteam intr-o transa care ma relaxa total. Eram intr-o pace absoluta, fara dorinte, fara frustrari. El a ramas cu promisiunea ca ne vom vedea la plaja si la petrecere ziua urmatoare, eu am ramas cu prenumele lui, care era simplu si scurt dar intens. Am aflat ca e turc, si zambeam la gandul ca eu nu suportam arabii, in special pentru ca sunt musulmani. Aceasta conceptie mi-a fost insuflata de mica, de cand tot auzeam ca sunt periculosi si mult prea diferiti de noi. Dar el parea diferit.
Am adormit cu gandul la el, fara sa stiu de ce ma gandeam la o persoana care nu ma interesa intr-un mod special.Poate pentru ca a vorbit atat de frumos si de amabil cu mine.
Ziua urmatoare, primul meu gand a fost sa alerg pe plaja si sa sar in mare. Nu mai aveam rabdare, eram ca un copil mic.Am ajuns intr-un final pe plaja, dar primul lucru a fost sa il salut pe noul meu prieten turc, m-a intampinat imediat ce am ajuns pe plaja. Nu mai aveam rabdare, si am raspuns scurt, apoi am fugit tematoare dar cu dorinta in mare. Nisipul era special. Imi ardea talpile, dar atingerea lui era magica. Ma gadila usor, dar ferm. Avea o culoarea aurie, frumoasa, nu degeaba se numeste Nisipul de Aur. Marea era linistita, fara valuri si calda. Avea o culoare verde-albastrie si era curata.Cand am intrat in mare, am simtit o placere si liniste foarte mare. Simteam ca apartin acelui loc,ca ma astepta de o vesnicie,si acum, intalnirea dintre noi, om si mare, s-a perfectat intr-un sarut. Iubeam marea, cum iubesc un barbat. Nu-mi mai venea sa ies, dansam singura, ma jucam cu marea si sarutam marea. Erau multe persoane in jurul meu, dar eu ma simteam singura cu marea. M-am cufundat in ea, si am inotat, pana departe. Nu mi-era frica, ma stiam in siguranta. Marea ma iubea la fel de mult, cum o iubeam eu pe ea. Din cand in cand reveneam la mal, si ma jucam concomitent cu nisipul si cu marea. Luam nisip in mana si il strangeam tare. Era o senzatie foarte placuta, ca si cum m-ar fi strans de mana. Simteam ca am tot ce imi doresc pe lume in acel loc. Si atunci a aparut el, turcul. Am intrat impreuna in mare, si vorbeam la o distanta destul de mare unul de celalalt. Imi povestea despre pasiunile lui, si mi-a starnit interesul. Era un baiat extrem de inteligent cu aceleasi vise ca si mine. Era un vizionar, un om al viitorului. Si in acel moment am scapat de prejudecati, si am stabilit ca nu o sa mai am o parere rea despre anumite etnii, sau despre anumite religii.
Timpul a trecut repede, si m-am intors la cazare ca pe urma sa merg la petrecere. Imi doream sa-l vad iarasi, sa dansez cu el, si nu-mi alungam gandurile, era un baiat mult prea interesant.
Am ajuns la petrecere, iar de data aceasta a fost diferit. Am dansat aproape toata seara cu el si a fost magic. M-a luat de mana, m-a dus intr-un loc mai retras si m-a invatat anumite figuri de dans. Dansa foarte pasional, se apropia foarte mult de mine, iar fetele noastre erau lipite. Imi doream extrem de mult sa il sarut si stiam ca si el simte la fel. N-a durat mult pana ne-am sarutat. Am sarutat ca niciodata, mi-am dat seama ca m-am schimbat. Eram o alta Diana. El nu-si mai dorea sa se mai opreasca sarutul, iar eu eram coplesita de atatea sarutari. Era o senzatie foarte placuta, dar pentru mine nu era ceva extrem de intens. Ii urmaream expresia fetei, si ma impresiona faptul ca ma vrea atat de mult. Stiam e ceva magic intre noi, dar incercam sa imi impun bariere. O experienta anterioara, cu Carlos, un spaniol de care m-am indragostit mi-a venit in minte si imi doream sa imi opresc sentimentele, sa nu simt nimic. Si intr-o oarecare masura am reusit. L-am respins si am plecat fara niciun cuvant.
Dar toata noaptea era in mintea mea, el si marea. Ma simteam dusa de valuri incoace si incolo, desi eram in pat. Iar pe fundal auzeam muzica de salsa. Am adormit si ziua urmatoare, imi doream sa-l vad, mai mult decat imi doream marea.
Cand am auzit ca voi avea la dispozitie doar o ora, pentru a fi cu el, cerul s-a prabusit pe mine. Am izbucnit in plans, pana amicul meu m-a consolat si mi-a spus ca vom sta 3 ore, sa fiu mai linistita.
Stiam ca am doar 3 ore la dispozitie cu el.
Am ajuns pe plaja, il cautam cu privirea, dar el nu era acolo. Ma simteam nelinistita? Daca nu mai aveam sa-l vad?
Si intr-un final ne-am vazut. Si el ma cauta la fel de nelinistit. Eram bucuroasa ca un copil mic, l-am prins de mana si l-am chemat in mare.
A fost cel mai frumos moment din toata excursia mea. Simteam ca e al meu, si eu a lui, desi vorbisem atat de putin. Nu ma interesa sa aud lucruri despre el, voiam doar sa il sarut.
Acolo in mare, nu ne pasa de nimeni, eram doar noi si ne miscam in ritmul muzicii. Ne unduiam corpurile in ritmul muzicii noastre interioare, nu a celei de pe plaja. Il simteam excitat, si continuam sa dansam si sa ne sarutam. Mi-ar fi placut sa facem dragoste in mare, era pentru prima data cand aveam gandul acesta. Am inchis ochii si am savurat momentul. Din cand in cand ii deschideam si el ma privea cu niste ochi in care se citea extazul. Eram intr-o alta lume. A vrut mai mult, dar l-am oprit. Nu stiu de ce, dar m-am trezit din acea realitate. Stiam ca trebuie sa plec acasa, dar amintirea va ramane mereu in mintea mea.
I-am oferit ultimul sarut cu tristete si am plecat.
Zilele urmatoare memoram acele clipe si imi ofereau o doza de fericire.
M-am intors acasa ca fiind o alta persoana cu speranta ca o sa-l mai revad.

Mintea mea gaseste mii de scuze, de acuze

M-am hotarat sa scriu un roman. Un roman care va cuprinde o parte din gandurile , emotiile si amintirile mele. Nu am de gand sa-l public. Nu vreau sa impart cu toata lumea ceea ce sunt, dar vreau sa scriu.

Cel mai pretios lucru pentru mine este libertatea. Si apoi pasiunea si fericirea. Fara libertate simt ca nu traiesc, ca nu am un scop in viata. Fara pasiune nu sunt eu. Eu sunt intruchiparea pasiunii, fara ea o parte din mine ar lipsi. Iar fericirea? Am alergat o viata dupa ea, in timp ce ea fugea de mine.

Oamenilor le este frica sa se exprime, sa-si recunoasca slabiciunile. Ni se spune mereu ca trebuie sa fim puternici, duri, ca nu trebuie sa ne indragostim cu usurinta, ca trebuie sa ne alegem vorbele. Si lista acestor limitari creste tot mai mult. In final consecinta e ca ajungem niste oameni frustrati.
Eu stiu sa traiesc emotiile si sa le descriu cat mai bine. Cu cat avem mai multe emotii cu atat traim mai mult si mai bine. Emotiile pozitive cat si cele negative sunt la fel de bune, intr-un anumit fel. Ne aduc mai aproape de limite. Uneori, simt ca vreau sa-mi depasesc limitele, sa ies din aceasta cutie care ma sufoca uneori. Vreau sa traiesc si sa simt ceea ce n-am mai trait sau simtit. Sunt un vanator prin definitie. Dar in acelasi timp, lanturi grele ma tin aici prinsa de o realitate pierduta. Frica de necunoscut nu ma reprezinta, dar ma domina uneori.
As vrea sa strig ca iubesc, sa le spun persoanelor fata de care simt acest lucru, dar nu pot. Societatea m-a invatat ca nu e bine sa spui ca iubesti, pentru ca va fi interpretat gresit.
Am invatat ca doar in momentul in care am renuntat cu totul la mine, la egoul meu, la persoana mea, doar atunci m-am regasit. A durat cateva clipe, dar acele clipe erau o eternitate. Surprinzator, cartile de dezvoltare personala pe care le-am citit si care acum sunt un trend, nu m-au ajutat prea mult. Mi-au creat o falsa aparenta a ceea ce sunt a ceea ce-mi doresc. Ni se tot spune ca oamenii de succes trebuie sa aiba un scop clar, predefinit. Dar daca eu nu am niciun scop de acest gen, de inavutire? Daca ceea ce imi doresc eu, nu are legatura cu banii sau cu faima?
Iubesc si trebuie sa reprim. De ce iubirea e asociata cu slabiciunea? De ce cand iubesti si spui asta, oamenii se sperie si fug, sau nu stiu cum sa reactioneze? Oamenii asociaza iubirea cu casatoria, cu lanturi, cu obligatii, cand iubirea adevarata iti da cea mai mare libertate.
De ce vor oamenii singuranta cand nimic in lumea asta nu e sigur, si totul se poate spulbera intr-o clipita? De ce fericirea noastra depinde de niste bani, de statut, de apreciere?

I-am spus ca il iubesc si el a fugit. Vorbele mele erau o eliberare pentru mine, dar au devenit niste regrete. Uneori e bine sa porti o masca. Toti o facem, toti ne jucam rolul de pe scena, si totul e perfect.
Imi doresc sa uit, dar nu pot. Mintea mea gaseste mii de scuze, de acuze. Mintea mea deruleaza neincetat scene din trecut. Cred ca are o problema, vrea sa ma lege de trecut, cand eu traiesc in prezent si sunt orientata spre viitor. Vrea sa ma aduca spre o alta realitate, cand eu nu-mi doresc asta. Cateodata mintea e cel mai mare dusman al meu, si cel mai mare inchizitor.
De ce nu exista inca o formula magica ca sa poti uita? De ce oamenii nu au inventat asta, cand este clar ca exista o nevoie? De ce nu putem desface aceste legaturi? Doar timpul le dezleaga, dar timpul este in defavoarea noastra.

Dependenta

Dependenta e cel mai mare obstacol al vietii. Nu este cum obisnuim sa credem, ca suntem dependenti doar de substante narcotice, ci putem fi dependenti si de iubire, de placere, de o persoana, de un animal, etc.

Sunt dependenta de o anumita persoana si nu stiu cum sa scap de aceasta. Mi s-a spus ca timpul le rezolva pe toate, dar eu nu vreau sa-mi irosesc timpul. Timpul meu e prea pretios ca sa imi ocup timpul cu ganduri negative.  Simt ca totul mi-a scapat de sub control, acel control care era punctul meu forte. Nu stiu daca motivul egoismului meu este orgoliul sau iubirea. Nu stiu daca iubesc sau nu. Confuzia e cea mai neplacuta stare. Sunt prinsa intr-un vartej, fara sa stiu unde ma indrept, ce imi doresc sau ce nu-mi doresc. Ma las asa la voia intamplarii. Astept de la el un semn ca sa ma simt mai bine, astept de la el confirmari, pe care oricum stiu ca nu o sa le primesc intr-un final. Dependenta ma face sa actionez in functie de el, si de sentimente. Vreau sa fiu propriul meu stapan  si sa-mi traiesc viata mea, nu viata altuia.
In mine este un conflict, pe care nu stiu cum sa-l rezolv. Sentimente contradictorii imi dau de furca. Sa-l las, si sa-mi vad de viata mea, sa astept pana cand il voi uita? Sau sa continui sa incerc sa fac lucrurile sa mearga ca inainte? Il vreau dar in acelasi timp nu-l mai vreau. E ca o otrava pentru sufletul si pentru corpul meu. Comportamentul lui ma face sa nu mai fiu eu.
Uneori il doresc atat de mult incat imi pare ca este langa mine, dar alteori simt o repulsie fata de orice amintire a noastra. Uneori ma invinovatesc, alteori simt ca el este cel care ma trateaza gresit.

Stiu ca hotararea mea, desi va fi dur sa o iau nu mai poate fi amanata. Si totusi eu trag de timp si el la fel. Nu putem niciunul sa ne desprindem.

Aceste legaturi care s-au creat sunt atat de puternice ca ne tulbura mintea.  Amandoi suntem in aceeasi situatie.

O forta superioara

Cand pierzi pe cineva drag, tot universul se prabuseste peste tine si te sufoca. E greu sa iti mai gasesti oxigenul. Jocul dintre noi a luat sfarsit. Cred ca destinul a decis pentru noi. Era mult prea daunator pentru el sa il mai folosesc in experimentele mele. M-am folosit de el, dar am ajuns sa depinde de el. Nu stiu daca obisnuinta sau iubirea mi l-au instalat in minte. E ca un virus care nu-mi mai da pace ziua si noaptea, 24 de ore din 24. Gandurile mele pentru a-l aduce cat mai aproape, l-au indepartat. Candva nu-l doream, dar era mereu langa mine.
Candva i-am propus un joc: daca ma alege pe mine, va suferi, va fi prins intr-un joc fara scapare, dar va cunoaste ce n-a mai cunoscut; daca va renunta nu va gusta din marul pacatului, insa va fi impacat cu el.
A decis sa mearga pe acelasi drum cu mine , pana binele l-a oprit sa mai continue asa. A inceput sa ii fie din ce in ce mai rau psihic si fizic. Il vedeam ca sufera, in timp ce eu ma simteam tot mai bine. Imi luam puterea din el, ii luam energia si visele. Acest joc a continuat, pana cand nu stiu ce s-a intamplat, dar nu m-a mai cautat deloc. Imi raspundea, dar nu ma mai cauta, nu mai voia sa ma vada.
Si atunci universul meu s-a prabusit. Am constientizat ca am pierdut ceva ce n-am avut niciodata, si ca unele vorbe ar trebui spuse la timpul lor. Stiam ca mai este legat de mine, dar trebuia sa ii dau drumul, sa nu-l mai caut nici eu. Imi spunea ca se simte foarte rau, voiam sa-l ajut, dar nu puteam. Nu mai aveam forta necesara. Am incercat sa-i controlez mintea, dar in timp ce faceam asta ma epuizam pe mine. Ganduri negative se amestecau cu gandurile pozitive, stari contradictorii traiam. Acum eram in extaz pentru ca in clipa urmatoare sa fiu in agonie. Si agonia era atat de puternica, incat simteam ca nu-mi mai doresc sa traiesc. Si atunci, intr-o seara de vara, mi-am dat seama, ca noi suntem manipulati, ca nu eram eu cea care il controla pe el, nici el pe mine, ci ceva superior ne controla pe noi. O forta invizibila tragea sforile, si poate ca radea pe seama noastra, sau ne observa zilnic reactiile. Candva credeam ca am un control foarte bun, si ca nu se poate intampla nimic rau. Credeam ca eu eram cea care il controla pe el, si pe mine si tot. Cand de fapt, amandoi eram marionete, condusi de ceea ce simteam. Simteam lucruri divine, lasam ratiunea deoparte si credeam ca acea fericire va dura mult. Timpul se oprea in loc in acele momente.
Stiam ca trebuie sa renuntam la legatura aceasta dintre noi, dar nu aveam curajul niciunul sa o facem. Si atunci cand stiam ca nu mai am ce sa pierd, am renuntat de a-l mai manipula. I-am spus pentru prima data ca il iubesc, dar ca o sa dispar si ca se va simti mai bine si el si eu. Mi-a spus ca nu vrea sa dispar, dar cred ca stia si el ca e cea mai buna varianta pentru amandoi.
Nu a mai dat niciun semn de viata si cu mare greutate nu l-am mai cautat nici eu. Dar in fiecare clipa simteam ca o otrava in tot corpul, ceva ma indemna sa merg mai departe, sa continui sa ii fac rau. Stiu ca imi vor ramane doar amintirile si numele lui intr-o carte, candva in viitor.
Imi doresc sa pot duce aceasta lupta cu mine insami, de a ma opune acelei forte irezistibile de a-l cauta.
Chiar in clipa in care am renuntat, cel care m-a initiat in aceste taine mi-a scris. Stiu ca el m-a adus pe acest drum, si candva eu eram manipulata de el, si el de o forta superioara, dar acum nu mai reprezenta nimic pentru mine. Nu mai simteam nimic cand ii auzeam vocea, mintea mea era invadata de celalalt. Si credeam ca poate ma va ajuta.... Dar in acest moment nu stiu nici cum, nici cand, ce ma va salva.

Era un joc frumos intre noi. Dar am obosit.

Lucrurile se intampla in jurul tau, dar tu esti prea prins sa mai constientizezi ca esti o marioneta in propriul tau joc. Credeai ca tu tragi sforile si radeai in sinea ta, iti placea sa vezi felul in care manipulai oamenii, dar roata se intoarce, iar din cand in cand tu esti cel care se lasa manipulat.

Era un joc frumos intre noi. Dar am obosit. Am obosit sa-l controlez, sa ma las controlata. Am obosit chiar sa experimentez. Am invatat multe, dar toate au avut un pret. Ca sa fii fericit e necesara linistea interioara. Cum sa fiu fericita, cand tot dupa provocari, dupa aventuri am alergat? Ma plictisesc repede de toate lucrurile din jur si nimic nu ma mai incanta dupa in timp. Problema apare atunci cand sufletul meu ramane prins in acea realitate. Sufletul meu a ramas acolo, dar in acelasi timp m-am plictisit si caut altceva.
Si aceste legaturi create nu mai pot fi dizolvate usor. Ranesc suflete dar mai ales pe al meu il zdrobesc.
Totul se distruge in jurul meu, doar pentru a simti cateva momente stari de euforie, de nebunie, de placere. Dar odata ce trece starea asta, esti in sevraj. Iubirea e cel mai puternic drog. Te aduce pe cele mai inalte culmi, dar in acelasi timp te coboara la mii de metru sub pamant. Si nu mai poti iesi. Te sufoci.

Eram cu el in camera si l-am intrebat: "Cum poti fi atat de diferit de la o clipa la alta?" Bineinteles, ca nu mi-a raspuns. Tacerea il caracterizeaza. Raspunsul l-am aflat singura, rascolind in interiorul meu. Eram o obsesie pentru el. Eram tot ceea ce nu putea avea si spera ca intr-o zi ma va obtine. Ii lasam uneori impresia ca sunt a lui, dar repede ii spulberam acest vis. Si innebunea in interior. Acum eram rece, acum calda cu el. Si eram un premiu pentru el. Lupta pentru premiu, dar tot mai anevoioasa era calea. Nu putea ajunge niciodata la premiu, dar de multe ori credea ca mai are putin. Si atunci apaream eu si ii spulberam visele. Uneori simteam ca are ceva in suflet si ca ma iubeste, dar alteori ma simteam ca o jucarie foarte speciala si scumpa, pe care nu si-o putea permite. Si totul, datorita felului meu de a fi cu el. Imi testam limitele cu el. Simteam ca trebuie sa invat, iar el era un subiect bun de studiu. Ne meritam unul pe celalalt. Eu voiam sa simt si sa invat, iar el voia sa obtina ceea ce nu putea avea. Multe femei il placeau, dar imi spunea frecvent ca se plictiseste groaznic de repede. Cu mine nu avea timp sa se plictiseasca. "Esti mai schimbatoare ca vremea" imi spunea, din cand in cand.
Dar in timpul acesta, sufletul meu suferea. Nu mai stia ce voia. Voiam jocul acesta, il voiam pe el, sau era doar obisnuinta?
Nu mai aveam liniste. Nici macar noaptea cand dormeam nu puteam sa ma odihnesc. Nu stiam cum sa-i spun ca nu-l mai vreau. Nici macar nu eram sigura de asta, dar intuiam ca in mine totul s-a sfarsit.

Marea ma cheama

Marea ma cheama. De o luna incoace, simteam cum o voce imi soptea in minte, ca trebuie sa plec. Stiam ca n-o sa ma mai simt bine, pana in momentul in care voi ajunge acolo. De mare m-am despartit cand aveam 9 ani. A fost dragoste la prima vedere dar nu am reusit sa ma mai intorc la iubirea mea adevarata. N-am mai reusit sa sarut nisipul, sa inot in mare, sa ma plimb noaptea pe faleza. Mi-a ramas mereu in minte imaginea ei. Dar acum a devenit o obsesie, ceva ma cheama incontinuu acolo. Nu e ceva rational, nu e ceva ce pot constientiza. Imi doresc mai mult decat orice sa plec, indiferent de consecinte. Si stiu ca si marea ma asteapta.
Imi doresc libertate, nebunie, iubire. Acel loc simt ca-mi poate oferi totul. Nu vreau sa ma imbrac intr-un costum, sa calc zilnic pe betoanele pline de praf, sa aud zgomotul de masini. Vreau sa fac ceva ce imi doresc, indiferent de ce cred ceilalti, sau de ce vor oamenii care ma iubesc. Vreau sa-mi traiesc viata singura, asa cum imi doresc. Marea e libertatea mea totala.

Doua verighete

In urma cu 8 ani am primit o verigheta. Nu era o cerere in casatorie, era doar o manifestare a iubirii. Amandoi purtam inele identice, care sa ne lege prin iubirea pe care ne-o purtam. Acele inele reprezentau doar un simbol ca suntem facuti unul pentru celalalt. Le-am purtat amandoi ani la rand, chiar si dupa ce am luat-o pe drumuri diferite. Din cand in cand dadeam peste acel inel, pe care l-am pastrat cu grija si il purtam iarasi cateva zile, dupa care datorita unei superstitii de-ale mele il puneam inapoi in cutia de bijuterii. Mi-era drag inelul, fiind singurul inel pe care l-am primit de la un barbat, dar nu simteam nimic pentru cel care mi l-a daruit. Anii au trecut si au estompat orice urma de afectiune. L-am iubit candva, dar cu timpul am ajuns doi straini. Nu mai simteam unul pentru celalalt.
Intr-una din zilele acestea, dupa 7 ani de cand nu l-am mai vazut, am aflat ca s-a logodit si ca se casatoreste. M-am bucurat atat de mult pentru el, dar mi se parea ciudat, ca o persoana care a iubit un barbat se bucura ca acesta si-a gasit fericirea alaturi de o alta femeie. Si totusi, era cea mai buna veste pentru mine, faptul ca si-a gasit jumatatea, si ca ii merge bine si e fericit. Simteam o pace interioara si nu-mi venea sa cred ca ma bu cur atat de mult.
Intr-una dintre zile, am dat iarasi peste verigheta si am ales sa o port iarasi pentru cateva zile.  Era un imbold care nu era rational, nu putea fi descris. N-o mai purtasem de ani de zile. In acea zi, am jonglat de la stari de entuziasm la tristete maxima. Parca ceva ma controla, ca si cum as fi fost o marioneta iar cineva tragea sforile. Nu stiam de ce aveam stari contradictorii si mi-am dat jos verigheta. Credeam ca mi-a adus ghinion.
Ziua urmatoare, am aflat ca exact ziua cand mi-am pus eu verigheta pe deget, era ziua nuntii lui. Am vazut si o poza cu el si cu uimire am observat ca si el avea aceeasi verigheta pe deget. Cu greu voi intelege destinul.

Castel de nisip

Dupa fiecare perioada de euforie magica, de extaz, urmeaza o perioada de sevraj, de durere, poate chiar de nebunie.
Iubeam cu pasiune, iar asta imi intuneca mintea. Ma transformam in altceva in momentul in care simteam ca o sa se termine totul. Nu stiam exact, nu era niciun semn, dar o simteam. Unii ar spune ca e intuitia feminina. Stiam ca o sa se termine totul, imi doream asta, dar nu puteam sa ma desprind. Era o conexiune deja creata. Si aveam nevoie de mai mult, era atat de greu sa renunt si sa plec pe drumul meu. Nu ma mai puteam concentra si ma gandeam doar la el. Pentru prima data am simtit lucruri contrare: pasiune amestecata cu ura. Aceste extreme, te bulverseaza. Nu stii cum sa reactionezi, ce sa faci. Nu exista nimic rational intr-o asemenea situatie. Te simti pierdut. Simti cum pentru prima data, situatia te controleaza pe tine. Si atunci iti doresti sa fi renuntat la acele clipe frumoase ca sa nu ajungi la clipe mult mai urate si mai puternice. In viata alegi. Un castel de nisip ar fi definitia cea mai buna a pasiunii. Se cladeste repede, poate avea o frumusete incredibila, pare o structura solida, poate fi chiar mare, dar cand vine apa, s-a dus totul. Castelul a disparut, si in loc au ramas doar reziduurile sau chiar nimic. Apa este acea furie care e declansata de pasiune, la un moment dat. Nu stii cand valul o sa vina si o sa distruga totul. Nici macar soarele nu mai poate salva ceva.

Din jurnalul unei vrajitoare

Si gandurile mele zburau din ce in ce mai mult inspre el. Il visam noaptea, ziua, tot timpul. Era o forta necunoscuta care ma aducea mereu la el. Ratiunea nu ma lasa sa ma gandesc, dar deja era creata o legatura invizibila intre noi doi. Acum il vedeam intr-o cu totul alta lumina, mai bun, mai frumos, mai inteligent. Subiectivismul din mine il metamorfoza. Eram asa de prinsa, dar era un sentiment frumos. Imi placea sa-l admir, sa-l ating si mai putin sa-i vorbesc. Ochii lui albastri erau atat de clari si am citit atat de multe in ei...
Eram doar noi doi si il doream. Il doream atat de mult incat am incercat sa ii fac o vraja sa ma trimita departe de acel loc magic. I-am transmis cu toata vointa mea asta in privire, incat chiar ma asteptam sa functioneze.
Aparent nu a functionat, era tot mai legat de mine, cu fiecare clipa ce trecea. Nu m-am mai opus acelei forte magice si am lasat totul in seama lui. Simteam ca plutesc, ca traiesc clipe de vis. Traiam intr-o alta lume, nu mai eram constienta de nimic. Totul era perfect dar in momentul in care sa stiu ca e cu totul al meu, vraja si-a facut efectul. L-a dat atat de tare peste cap, dar el nu stia ce se intampla. Atunci m-am trezit si eu la realitate, am ras si eram fericita. In nicio alta situatie de acest fel, nu as fi putut sa fiu fericita. Acum eram, pentru ca eram constienta de puterile mele. Nu intelegeam cum sau de ce, dar stiam ca au efect. Si in acele minute, s-a schimbat totul. Lui ii venea sa planga de durere si mie imi venea sa sar in sus de fericire pentru ca mi s-a confirmat un lucru. Cu toate acestea, dupa putin timp am simtit durerea lui si m-am intristat. Nu stiam cum sa-l ajut, sa-l fac sa inteleaga ca era vorba de o forta mai mare decat el si ca nu era vina lui.
Am parasit acel loc, dar o bucatica din suflet mi-a ramas la el. Si dupa acest eveniment, ma gandeam chiar mai mult la el.

Pasiune III

Pasiunea ne poate transforma. Putem trai povesti frumoase, urate sau incredibile. Dar niciodata nu este exclus sa te indragostesti. Dar cum iti dai seama ca te-ai indragostit? Care e linia de demarcare intre acestea doua, cand sunt atat de asemanatoare?

Eram la un concert in Bucuresti. Era multa lume in jurul nostru, printre care multi cunoscuti. Am trecut pe langa el, fara sa-l bag in seama, prefacandu-ma ca nu-l vad. Nu aveam nevoie de prezenta lui, desi jumate dintre motivele pentru care am mers pana la Bucuresti erau pentru el. Dar fiind acolo, inconjurata de atatia baieti interesanti, parca el conta mai putin. Parca era invizibil, sters in multimea aceea.
Am mers intr-un alt loc cu gashca mea de prieteni si ne distram linistiti. Oricum stiam ca avea sa ma caute. Simteam asta si nu prea ma interesa.
Si intradevar dupa scurt timp a venit la mine. Era vrajit de mine si incetul cu incetul si eu de el. A plecat si dupa am mers eu la el.
Si timpul a trecut repede. Nu ne interesa pe niciunul concertul, muzica, nimic. Era ceva interzis dar frumos. Eram precauta, sa nu ne observe cineva din jur, dar pe el il deranja asta si se vedea in privirea lui. La un moment dat, n-a mai rezistat pentru ca nu-l lasam sa ma sarute si mi-a spus ca il supar foarte tare. Nu tinea cont de precautiile mele, dar cu toate acestea eu trebuia sa le respect.
El era un copil. Nu era un barbat adevarat, dar imi placea inocenta din privire, din gesturi si din vorbe. De acea inocenta mi-am dat seama abia acum dupa cateva luni. Si inevitabil ma atasasem de acea inocenta. Daca as fi vazut rautate si egoism ca la inceput nu as fi avut cum sa ma atasez, dar asa...legatura s-a creat. Ne strangeam in brate si parca simteam ceva ce vorbele nu pot exprima. Poate din aceasta cauza el nu se exprima in cuvinte. Uneori ma enerva....Aveam nevoie de vorbe, dar el tacea si ma privea frumos. Si atat. Poate daca m-ar fi facut sa rad, daca mi-ar fi spus vorbe intelepte, poate altfel ar fi fost situatia acum.
Stiam ca isi doreste mai mult de la mine, dar eu ii ofeream doar firmituri de atentie si de atingeri. Trebuia sa se multumeasca cu putin. "Cine nu are ochi negri saruta si albastri" - se spune despre cel care , neavand ceea ce doreste, se multumeste cu ceea ce are.

What do you do to be a successful person?

Today I felt lost. I didn't know which is my aim, or my passion. I have so many activities I like, that I don't know which ones are relevant. I want a successful career and I learn everyday, but is not enough. All the books tell you that you should know exactly what you want to become, what you'll do in 5 or 10 years. I used to know, but I don't anymore. I used to know step by step which is the final destination, but now I am confused. I like many things and I get bored of things very quickly. I like to learn more and more. I want to know about almost everything. I want to be complete. I want a piece of this and a piece of that. For me a successful person is a person complete. I want to be successful inside not only outside. I learn everyday to be a successful person, I try to see my defects, and to improve my qualities. I learned today, that some of us shouldn't know all the road, it's enough to know 100 meters in front of us, and in time we'll see gradually our life mission.

Ce e etic in iubire?

Sa iubesti cu pasiune poate sa nu fie etic. Nici macar moral. Si totusi de multe ori nu suntem etici , pentru ca simtim, pentru ca e mai presus de ratiune. Pentru ca esti prins in doua lumi, pentru ca nu poti renunta la ceva, pentru ca vrei doua lucruri. Traiam o iubire care ma facea sa incalc etica, majoritatea principiilor si tot ceea ce credeam eu. Imi doream sa simt, sa traiesc si sa visez. Si langa el simteam toate acestea. Nu intr-un mod rational, dar mereu si mereu mai mult. Cand era langa mine, simteam ca nimic nu mai exista in jurul nostru si ca e atata liniste si pace. Deja deveniseram dependenti unul de celalalt. Candva nu insemna nimic, dimpotriva ma enerva, iar acum nu mai puteam sa nu ma gandesc la el. Si in acelasi timp nu as fi vrut sa fie iubitul meu. Nu eram pe aceeasi lungime de unda, si mi-era greu sa comunic cu el. Era greu sa-l vad langa mine si sa nu-l sarut, dar era si mai greu sa vorbesc cu el fara emotii, fara certitudinea ca ne intelegem dintr-o privire. Ceea ce faceam nu era bine, il amageam si el deja era prins in aceasta poveste care nu ar fi avut niciodata un final fericit pentru el. Eu iubeam din toate punctele de vedere pe altcineva. Am asemanat aceasta situatie cu un conflict de legi. Iar eu eram judecatorul care trebuia sa-si dea seama care lege se aplica. Nu puteam sa dau o sentinta. Puteam doar sa aman. Etica si principiile mele au fost infrante pe jumatate.

Pasiune

Ce e pasiunea? Nu stiu sa o descriu foarte bine, mai degraba o simt. Pasiunea iti amplifica emotiile cand stii ca e interzis sa simti. Ne intalneam intamplator si la inceput nu simteam nimic. Ca si cum ar fi un necunoscut, neatractiv si fara ceva aparte. Dar in momentul in care m-a atins pe brat atunci ceva s-a declansat. In interior si in exterior eram diferita. Imi placea senzatia, simteam cum totul ia foc si parca un curent circula prin mine. As fi vrut sa se repete la nesfarsit aceasta senzatie- atat de greu de obtinut. Candva incercam sa reprim, dar acum simteam ca traiesc. Nu-mi pasa de persoana de langa mine care imi dadea senzatiile acestea, parca as fi vrut sa simt tot mai mult. Incercam sa fug, dar nu puteam, ceva ma tinea acolo, parca o forta invizibila ma lega de maini si de picioare. S-a apropiat de mine, in mijlocul strazii si m-a luat in brate. Eu stateam paralizata si nu puteam sa scot un cuvant, sau sa reactionez. Parca uitasem pana si cum ma cheama. Dar o voce in mintea mea spunea mereu, Indeparteaza-te,- era constiinta. Si atunci s-a dat o lupta in mine. Era asa de dureros si in acelasi timp asa de placut. S-a lipit de mine, ii vedeam doar buzele, si am uitat sa mai respir. Simteam ca as face orice pentru un sarut, dar in acelasi timp vocea din mintea mea nu se oprea. Si cu mare greu, am facut un pas inspre el, l-am strans tare in brate, dar mi-am ascuns fata, ca sa nu ma sarute. Nu stiu ce gandea el, dar eu eram cu un picior in prapastie. Nu mai puteam sa ma dezlipesc de el. Cu cat il strangeam mai tare in brate cu atat il cunosteam mai bine, ii simteam emotiile. Stiam ca ma doreste de mult timp, ca s-a gandit la mine dar abia acum eram sigura. O forta puternica curgea in mine si in el, iar masinile blocurile ce ne inconjurau au disparut pentru noi. Am mers intr-un loc retras, imi doream sa-i vad prezentul si trecutul. Imi placea ideea de a fi considerata o vrajitoare de catre el. Incercam sa-i induc faptul ca fac vraji, dar nu ma credea, doar zambea. Nici eu nu credeam, dar ideea era atragatoare. Am inceput sa ma uit in ochii lui, si el in ai mei si incetul cu incetul ma pierdeam in privire. Am trecut dincolo de ochi si am patruns in suflet. Ochiul era doar o fereastra pentru mine si cu usurinta am intrat inauntru. Spre surprinderea mea am vazut bunatate, suferinta, copilarie. Era ceva ce nu puteam descrie, doar simteam. Il priveam in intimitatea lui si el ma lasa. Vedeam doar lucruri bune iar eu il credeam atat de rau. O emotie puternica m-a cuprins si imi venea sa plang. Parca ii traiam eu povestea vietii lui. M-am oprit pentru ca mi-a spus ca nu mai poate respira si ca simte o durere in piept. Cred ca ii facusem rau, fara sa vreau. Ne-am plimbat prin oras, in ploaie, in Sibiu. Nu stiam orasul, el nu ma stia pe mine si ne completam. M-a luat de mana iar eu nu m-am opus. Parca eram doi copii indragostiti si fericiti. Cand a ajuns langa casa veche care ma astepta, a incercat sa ma sarute, l-am respins cu durere si pe chipul lui am observat suparare. Apoi a mai incercat odata si parca nu mai puteam sa ma impotrivesc. Simteam ca innebunesc si ca mor daca nu-l sarut. Cu cat se apropia mai mult de mine cu atat era intensitatea mai puternica si lanturile care ma prindeau mai grele. Caldura pe care o simteam era innabusitoare iar mintea mea nu mai reactiona. Nu mai puteam gandi, nu mai puteam face nimic, nu mai aveam forta sau cuvinte.S-a oprit foarte aproape de mine si mi-a cerut sa-l sarut. Am refuzat si am dat sa plec, iar atunci m-a prins cu putere si m-a sarutat. Nu mai stiam nimic. Parca as fi fost dependenta de acel sarut iar acum mi-am primit doza. Ne-am sarutat minute in sir, dar oricum pierdusem notiunea timpului. Nu stiu daca au trecut 10 minute sau 20 de minute. Nu mai puteam sa ne dezlipim unu de celalalt. Stomacul imi fremata iar mintea mea era data peste cap. Nu mai stiam cine sunt, ce fac, sau ce caut acolo. Am incercat sa plec dar orele au trecut, iar noi tot prinsi intr-un sarut eram. Intr-un final am plecat, iar semnele "bolii" s-au instalat. Nu mai puteam sa mananc sau sa ma mai concentrez, eram pierduta in timp si spatiu, cu gandul la el.

Despre mine

“Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună...” Am ales pseudonimul Diana Slavu, pentru că mă reprezintă. De ce mă reprezintă? Ei bine, am citit cartea Pânza de păianjen de Cella Serghi, nu o dată, aşa cum obişnuiesc, ci de mai multe ori şi a trezit în mine ceva ce alte cărţi nu au reuşit. Povestea eroinei şi implicit a autoarei, e într-o mare măsură şi povestea mea.Mă aseamăn atât de mult cu personajul principal Diana Slavu, încât simt o conexiune puternică cu autoarea. Tot ceea ce a trăit autoarea am trăit şi eu, iar ceea ce încă n-am ajuns să trăiesc simt că voi trăi sau că am trăit într-o altă viaţă. Noi, oamenii suntem fiinţe atât de solitare, de egoiste, de individualiste, dar în acelaşi timp suntem mai apropiaţi între noi decât am crede. Ştiu că menirea mea, ca şi a Dianei e să scriu. Nu ştiu dacă lumea apreciază ceea ce scriu, dacă are timp în această perioadă tulbure să citească, dacă e interesata de asemenea "poveşti" care pot părea banale sau lipsite de sens, dar eu tot voi scrie. De data aceasta o voi face puţin diferit. Voi scrie aproape tot ce cred, cu riscul de a fi criticata, atât despre viaţa, trăiri, emoţii cât şi despre drept. Am realizat că dreptul în sine, deşi e profesia mea, nu e o pasiune. Asta datorită oamenilor cu care interacţionez şi care îmi inhiba orice sentiment. Dar dacă aş putea să fac dreptate, ar fi o pasiune. Visele noastre ne sunt spulberate şi cu fiecare vis pierdut ne schimbăm. Uneori în rău, alteori în bine. Unii oameni se schimba atât de mult, nici nu mai ştiu de ce sunt aici, acum. Mereu am considerat că sensibilitatea e un defect, dar acum îmi dau seama că doar sensibilitatea ne poate salva de egoism şi alte vicii. "În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol…”

Daca as fi o pasare II

M-am trezit in dimineata aceasta inchisa intr-o colivie. Imi doream sa nu ma mai trezesc. Am continuat sa dorm si sa visez. Stiati ca si pasarile au vise? Ei bine, eu eram o pasare si aveam multe vise. Eram singura dar libera si in acelasi timp oamenii ma iubeau. Si eu pe ei. Faceam aceleasi lucruri zi de zi, ma inaltam spre necunoscut zi de zi, fara sa imi fac griji, si mereu descopeream alte si alte minunatii. Nu aveam nicio piedica, niciun regret, timpul parca statea in loc si eu tot mai sus ma inaltam. Soarele ma mangaia usor si eu eram cum se poate mai fericita. Nu stiam ce sunt regulile. Nu traiam intr-o comunitate. Dar azi dimineata, viata m-a prins intr-o colivie. Si imi doream sa dorm incontinuu, sa visez iarasi la necunoscut, la nebunie, la speranta. Dar ma trezeam iarasi, buimaca, trista si plangeam pentru ca trebuia sa ma trezesc. Grijile ma napadeau, trebuia sa ii incant pe oameni. Sa dansez, sa ciripesc, sa par o pasare fericita cu un scop in viata. Dar eu eram pierduta, nu mai aveam niciun scop, niciun motiv de a trai. Cum oare as fi putut simula asa ceva? Si uite ca zi de zi, faceam la fel. Incantam lumea, le raspundeam la rugaminti si uitam de mine.Mi-era mult prea greu sa evadez, aproape imposibil. Cu timpul am si uitat cum era inainte, ce as fi putut face, care e scopul meu. Toti radeau de buimaceala mea, dar eu stiam ca ei nu stiu nimic. Ca nu ar avea ceva in comun cu mine. Ei sunt oameni, iar eu sunt doar o simpla pasare. Eu zbor zi de zi, fara reguli, doar manata de pasiune. Ei cauta sa se defineasca prin colectiv, norme, cauta sa para cat mai realizati in viata. Dar de fapt, ei sunt intr-o capcana si mai mare ca mine. Daca oamenii cred ca inchizand o pasare in colivie le va aduce un strop de fericire, se inseala. Pasarile in clipa in care au fost inchise, au murit. Ele nu mai exista decat fizic. Ele din acel moment isi urasc stapanii si in acelasi timp ii iarta. Admiratia oamenilor nu ne e de ajuns. Mancarea ne aduce o suferinta si mai mare. Ieri mi-au adus o companie, se gandeau ca poate ma voi inveseli. Dar durerea e si mai mare. Acum suntem doi inchisi pe veci in colivie. Il compatimesc pe partenerul meu de suferinta, care inca nici nu a realizat unde se afla sau cat timp va sta. E un visator ca mine. E o pasare. Oamenii niciodata nu au inteles ca pasarile nu pot deveni oameni, dar oamenii pot deveni pasari. Cu toate acestea, incearca sa ne schimbe, pe noi bietele animale, dar nu inteleg ca noi am inteles deja sensul vietii si al lucrurilor, pe cand ei niciodata nu vor intelege de ce sunt pe acest Pamant. Traiesc intr-o mare iluzie. Oamenii nu pot fi pasari.